„Bună ziua! Mă numesc Gabriela Apostu si sunt dependentă de zahăr.” Cam așa ar fi trebuit să răspund la întrebarea pe care mi-au mai adresat-o unii: „cum ai reușit să te îngrași?” (asta a fost o întrebare a cuiva cu 45 de kilograme, deci o întrebare fără sprîncene reunite), sau „băi, ce bine arătai anul trecut, acum nu mai pot spune asta” sau „iar te-ai îngrășat????????”. Inclusiv aseară cineva mi-a mărturisit cu regret personal că eu m-am îngrășat. :))))))).
E ciudat. Nici să-mi port doliul îngrășatului nu pot, că mă „apostrofează” lumea. Asta este povestea multora, din nefericire, nu știu dacă la fel de spectaculos „spusă”, că, vorba aceea, e mare lucru să faci treaba asta cu rigurozitate în fiecare an de pe la 30 de ani ai mei, pînă la cei 45 prezenți: 64… 75… 68… 78… 67… 76… 65… 74… 61… 75! 61 de kilograme am avut în luna aprilie a anului trecut, 75 de kilograme am azi.
În viață, toate lucrurile sănătoase stau sub auspiciile echilibrului. Cînd nu faci „niște” …apar alte „niște”. N-am reușit să găsesc calea. E simplu. Știu, pot găsi motive spectaculoase pentru care mă îngraș de parcă singura mea activitate de pe planeta Pămînt este să mănînc nu de patru-cinci ori pe zi timp de 365 de zile ale anului, ci de 365 de ori în patru-cinci zile! Îmi spun adesea, glumind, că eu nu beau, nu fumez, nu pierd nopți, nu fac s*x. Prea mulți de „nu”. Și atunci, „da”, mănînc. Mănînc dulce. Doar că această glumă am transformat-o într-o realitate, care pare nevinovată, dar în esență este aproape la fel de periculoasă ca alte dependențe.
Sunt prinsă într-un cerc din care se pare că încă n-am reușit să ies. Zahărul s-a strecurat cu dibăcie în viața mea. Orice dependență se sprijină pe o nefericire, orice nefericire pe o rană a sufletului. De cînd mă știu, fac sport. Am început cu fotbalul la patru ani și am continuat cu handbal, baschet, tenis de masă, tenis de cîmp, plus intratul în sălile de fitness, trasul de fiare și, de ani de zile, lumea mă confundă cu bicicleta mea care face parte din mine. Corpul meu e mai deștept ca mine, cu siguranță. Nu mai vrea să pună „botul” la poeziile minții mele: mănîncă, dragă, că oricum faci sport!!! Cu alte cuvinte, o neîmplinire emoțională, la care se adaugă proaste obiceiuri alimentare și plonjarea în obiceiurile emoționale, în scuze permanente, m-au adus aici. De cîteva luni bune, fac constant sport: cu bicicleta, așa cum vă spuneam, practic dorm în pat, am făcut masaje, am făcut electrostimulare, merg la sală de fitness, am făcut și saună (deci, nu stau rezemată de nesimțire). NU MERGE! N-am scăzut un gram, de fapt, am mai pus niște kilograme. Acestea sunt soluții superficiale, pentru perioade scurte. În ceea ce privește hrana și lipsa zahărului, ele au mers anul trecut, dar iată că eu mă găsesc în același loc acum. Cît nu voi identifica real problema emoțională, rana pentru conștientizare și rezolvare, pot să mă agăț de lustră, să fac flicflacuri, să fac flotări în cozoroc, să mănînc frunze de spanac, rădăcină de pătrunjel, ciclicitatea nu va muri, ba, mai mult, va uda la rădăcina deja existentele frustrări sau conflicte interioare. Spun toate acestea pentru mine, dar și pentru cei care cred că, dacă nu mai mănînci de azi, de mîine vei slăbi. O faci pentru următoarele cinci minute din viață. Povestea se va repeta. Hrana corectă și mișcarea sunt aur, dar vindecarea este a sufletului. Corpul va răspunde cu adevărat abia atunci cînd sufletul va respira împăcat.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
