Știu că, în general, cei care publică articole pe Catchy.ro vă împărtășesc mai degrabă experiențele lor – fericite sau nu – din sfera relațiilor de cuplu. În cazul meu, însă, este vorba despre cum oamenii își schimbă atitudinea în funcție de împrejurări, dovedind adesea un caracter, să-i spunem, cel puțin „flexibil”.
Eu sunt un român care mai bine de zece ani a locuit departe de casă. M-am întors în țară de curând, aș putea spune, complet transformat. Și nu m-au afectat atât de mult stilul de viață diferit sau munca grea din străinătate, cât interacțiunea pe care am avut-o acolo cu conaționalii mei. Și ceea ce vă voi povesti în continuare este relevant în acest sens.
Așadar, am ajuns în Spania singur și am avut norocul să îmi găsesc de lucru destul de repede. Știți cum e aici, muncă, casă și iar muncă. Am trecut destul de repede de etapa în care am fost nevoit să locuiesc împreună cu mai multe persoane – cunoscute sau nu – sub același acoperiș și am reușit să-mi închiriez ceva doar pentru mine. Un apartament cu trei camere, destul de mic de altfel. Și uite așa, având acest spațiu la dispoziție și știind pe propria piele ce înseamnă să nu ai unde dormi sau să fii nevoit să trăiești și patru persoane într-o singură cameră, am început să accept diferite rugăminți legate de „găzduirea” în camerele libere a unor prieteni sau prieteni ai prietenilor rămași pe drumuri sau aflați în situații limită. Astfel, s-au perindat mulți pe la mine prin casă, fără să am pretenții să-mi plătească cineva ceva. Și chiar așa s-au întâmplat… multe: unora le-am plătit eu inclusiv mâncarea timp de câteva luni și când au plecat mi-au furat lucruri din casă, altora le-am facilitat angajarea chiar acolo unde lucram și mi-au pus bețe în roate apoi, bârfindu-mă superiorilor, astfel încât era cât pe ce să fiu dat afară, iar alții s-au purtat urât cu iubita mea (deși de-abia o cunoscuseră). Au venit și prieteni din țară care au stat la mine mai mult timp și, după ce au început să lucreze, i-am rugat să mă ajute la cheltuielile casei. Au luat-o ca pe o ofensă personală, dar au contribuit.
Este adevărat că se spune că dacă faci un bine să-l ascunzi pe fundul mării… și să nu vorbești despre asta niciodată. Dar tot așa de adevărat este și că pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești. Eu m-am aflat între aceste două adevăruri. Pentru că, ulterior, m-am întâlnit cu o parte dintre cei cărora le-am întins, așa cum am putut, o mână de ajutor și care, aflați în situații complet diferite de cea în care nu aveau unde pune capul noaptea (unii din întâmplare – norocul lor), nu mi-au mai fost așa de prieteni, iar relațiile nu au mai fost aceleași pentru că acum ei nu mai aveau nevoie de mine. Ba chiar am fost, la un moment dat, într-o situație care aparent s-ar fi putut numi „la mâna lor”, iar ceea ce a urmat mi-a provocat o durere surdă… pentru că nu m-au tratat nici măcar ca pe un străin, ci ca pe un nimeni în drum, câștigat ieri la popice. Un fel de răzbunare târzie pentru că atunci, demult, am fost cumva „deasupra lor” prin faptul că am putut să-i ajut, iar ei au primit acest ajutor. Concret, m-au împrumutat cu niște bani, am stabilit de comun acord o perioadă pentru restituirea lor și, cu o lună mai devreme, m-au obligat să le restitui banii, cu scandal și cu invective referitoare la seriozitatea și la intenția mea (de unde și până unde?) de a-i păcăli, scoțându-mi ochii cu faptul că nu mi-au cerut dobândă! Și cu toate acestea, pentru liniștea mea interioară, va mărturisesc deschis că nu-mi pare rău niciun moment că am ajutat inclusiv oameni ca aceștia.
Întors în țară, cum spuneam, m-am schimbat și am învățat multe. În primul rând, că banii nu se împrumută nici de la prieteni, nici de la cunoscuți și cu atât mai puțin de la oameni pe care, la rândul tău, i-ai ajutat vreodată. Deși pare paradoxal, aceasta este firea omului… Când am avut nevoie de bani, am făcut civilizat un împrumut la bancă, m-am informat clar despre valoarea robor și despre alte lucruri pe care nu le știam (cum ar fi descoperirea de cont), și mi-am rezolvat problemele fără să stau la mila și disprețul nimănui. Dar asta nu mă împiedică să nu am, în continuare, un gust amar și să nu mă gândesc, retrospectiv… Oare am avut eu ghinion sau așa suntem noi, românii, mai ales departe de casă unde lupta pentru supraviețuire scoate la iveală ce e mai rău în noi?
T. Bogdan
Citiţi şi
Era bine să fii deșteaptă, că frumoasele sigur ajungeau niște c*rve. Și am ajuns deșteaptă
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
