Deocamdată nu mă pot separa de tine

Poate n-ai să mă înțelegi, dar eu cred că poți

Nu știu cum sună ceea ce îți voi spune eu, dar îmi stă în gând, și dacă nu exprim ceea ce gândesc, nu sunt împăcată. Vreau doar să te cunosc puțin mai mult, așa că am să îți cer să răspunzi cu da sau nu acestei scrisori, fără să te gândești la mine. Gândește-te doar la liniștea ta.

Mă tot întreb de ce zăbovești în viața mea. Cine ești și ce vrei să-mi spui? Ești mai mult decât o persoană, ești mai mult decât un păcat originar, dar și eu sunt mai mult de când ai apărut tu.

Ești o pasiune care nu-mi întunecă mintea, ci o luminează. Am credința de nezdruncinat că tu ești sursa din care eu trebuie să învăț ceva. Mi-ai aprins toate credințele și mi-ai purificat sufletul. De ce?

Nu aș vrea să simți niciun fel de presiune din partea mea. Poate nici tu nu ai mai întâlnit o astfel de trăire, dar poți ține pasul cu mine? Ești oare la fel de uimit ca și mine cât de surprinzătoare poate fi viața? Tu poți înțelege atâta iubire? Încerc să o stochez  în cuvinte, dar oare reușesc să le dau vreun sens? Nu e prea mult pentru tine? Nu mi s-a mai întâmplat să mă inspire cineva sau ceva așa cum o faci tu. Dacă nu te deranjează, lasă-mă să văd ce pot eu să descopăr scriindu-ți.

Deocamdată nu mă pot separa de tine. E un fel de sfântă treime pe care încă nu am înțeles-o deplin, dar cred că vom vedea împreună unde duce legatura dintre cunoscător (eu, care știu că simt ceva puternic pentru tine) –  obiectul cunoașterii (tu, deocamdată necunoscutul ) – și actul cunoașterii (concluziile pe care le vom extrage din această legatură). Am senzația că aș putea înțelege, cu ajutorul tău, cum funcționează o relație interumană complexă. Cum poate un sentiment incontrolabil, așa ca iubirea, să treacă prin filtrul minții, păstrându-și totuși liniștea și nealterând comportamentul. Ești o pasiune care nu consumă energie, ci o generează. Cum pot toate să se contopească într-un întreg, care funcționează perfect în planuri separate? Te-ai întrebat vreodată cum reușim să ne ducem viața terestră (în care sunt cuprinse familii diferite, distanțe fizice, copiii, joburile etc.) în armonie cu ceea ce simțim la nivel superior unul pentru celălalt. Pare un paradox, dar eu o simt ca pe o normalitate.

Vreau să înțeleg cum e posibil să simt că mă arde stomacul de la atâta iubire, curent, teoretic generat de tine, dar pe care nu simt neaparat nevoia să îl împart doar cu tine. Amândoi avem cu cine împărți. Și totuși vreau să știu cum poți iubi o persoana fără să ai nevoie de ea, cel puțin nu în carne și oase, și să te reîndragostești zi de zi doar la gândul că acea persoană există și tu ai bucuria de a-i dori binele.

Nu mă simt nici vinovată, nici îngreunată de acest sentiment, doar binecuvântată. Însă nu am garanția că ție ți-e bine cu tot ceea ce-ți spun eu. Tu poți iubi așa ca mine? Cred că asta e întrebarea. Te simți liber sau vinovat că sunt în viața ta? Te simți iubit sau agasat prin ceea ce eu exprim. Asta e o altă dilemă pe care o am. Îți fac bine sau îți fac rău? Și te întreb asta pentru că de când mă știu am fost o femeie curtată, dar de foarte puține ori interestă de ceea ce simțeau alții pentru mine. Pentru mine dragostea nu a fost niciodată o plăcere a trupului. Dacă nu am înțeles-o, nu m-am băgat. Nu am satisfăcut poftele cuiva, doar pentru că mi-a spus că sunt frumoasă. Eu știu și cine și cum sunt, dar mai ales știu ce vreau. Dacă mă gândesc acum la asalturile, uneori timide, alteori insistente, pe care le-am primit din partea altor persoane, pot să îți spun că m-am simtit și măgulită, dar și jignită, deranjată și obosită, dacă omul nu a înțeles din prima că nu sunt interesată. Oare fac și eu o astfel de greșeală cu tine? Ți-am mai spus și o repet, dacă nu sunt bucurie, nu vreau să fiu nimic. Ce sunt?

Sentimentele mele pentru tine nu se vor schimba atât de ușor, dar tu nu trebuie să știi asta, dacă simți că nu ai nevoie. Eu tot te voi iubi și dacă mă asculți, și dacă nu. Nu mi-e frică să fiu ridicolă, mi-e frică că ți-aș putea strica armonia. Și pe asta nu o vreau.

Oare poți să înțelegi că te păstrez ca sursă de inspirație și nu te folosesc ca obiect al desfătării unei iubiri egoiste? Dacă îți spun că nu vreau nimic de la tine, ci doar să las această energie să curgă prin mine, poți înțelege? Are sens ce spun?  Pentru mine nu prea are sens, dar cu asta mă confrunt. Nu o pot opri, așa că mă  bucur de ea. Ține cam mult, dar o respect. Asta nu este o iubire ce trebuie să fie împărtășită. Ea există pur simplu în mine și are o influență divină asupra mea.

Mă fascinează schimbările prin care m-ai facut să trec. Să mă opresc din scris? Un simplu răspuns cu DA sau NU îmi va fi de ajuns să înțeleg.

Guest post by Rază de Soare

Citiţi şi

Soacră-mea

Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare

Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.