Dora era o femeie interesantă. N-aş spune frumoasă. Era sigură pe ea, aparent dură, dar extrem de fragilă. Sensibilă şi subtilă, cu un umor mai degrabă negru. Povestea despre ea detaşat, în timp ce se uita fix în ochii tăi, ştiind că ceea ce spune are un efect ciudat. Ai ţine cu ea, dacă nu ţi-ar fi atât de teamă că ai putea cădea în golul pe care ţi-l deschide în faţă, ca pe o capcană de moarte.
Povesteşte monoton că, dacă vrei ca ceva să îţi omoare sigur dragostea, fă ca relaţia ta să fie una stabilă sau sigură. Şi că cel mai mişto rol pe care l-a avut vreodată a fost rolul de amantă. Temuta, devastatoarea, femeia rea şi fără scrupule care îţi ia de acasă bărbatul bun şi familist, din relaţia ta care ar fi fost perfectă dacă nu apărea ea, piaza rea de care se tem toate femeile virtuoase.
Şi da, e un rol mişto. Chiar mişto rău… să te simţi atât de iubită, să simţi că cineva se gândeşte la tine, că apare brusc un tip care ţi-ar aduce luna de pe cer doar pentru că tu o ceri şi că tu te metamorfozezi brusc într-o superbă femeie care bântuie visele erotice ale unui bărbat, care s-ar face preş numai să te aibă.
Avea, spre deosebire de celelalte femei de vârsta ei, dimineţi în care se trezea şi avea deja un mesaj frumos ticluit şi plasat la 6 dimineaţa şi seri în care cineva o pupa de noapte bună, chiar dacă de la distanţă, dar sentimentul era unul superb. Dormea singură în aşternuturile ei pufoase şi roşii, dar ştia că evita neplăcerea împărţirii spaţiului şi timpului cu altcineva. Era stăpâna timpului şi a casei ei. Mesajele frumoase, surprizele şi discuţiile interminabile despre filosofie, politică, viaţă şi oameni îi umpleau suficient timpul. Şi ei doi ar fi avut un viitor perfect dacă ar fi posibil. Doar că nu e. Vorbele frumoase şi întâmplările reuşite furate timpului dintre ei puneau în valoare viitorul lor imposibil.
Şi da, uneori visa ca viaţă perfectă din posibilă să devină reală. Numai că acolo mereu filmul o lua razna. Când demonul siguranţei îşi făcea apariţia, deodată lucrurile se schimbau. Deodată celălalt nu mai era perfect şi ea nu mai era femeia fatală şi nu se mai simţea nici pe departe superba de la început.
Crizele lui de personalitate şi de furie nu i se mai păreau deloc sexy şi constata cu surpriză că absenţa lui nu o mai aruncă în disperare, ci o lasă indiferentă. Parcă povestea prinsă într-un colorat balon de săpun, devenise gri şi banală. Siguranţa dintre ei schimbase realitatea lumii. El nu mai ţinea neapărat să-i spună nici bună dimineaţa, fiindcă ştia deja că ea îl iubeşte ca o nebună şi că, oricum, e acolo şi are o dimineaţă bună şi nici noapte bună pentru că, na, a avut şi el o zi stresantă la serviciu şi e obosit şi ea ar trebui să îl înţeleagă, nu ca nevasta-sa. Şi toate astea păreau normale, într-o relaţie normală dintre doi oameni normali. Doar că ea nu vroia o relaţie normală. Vroia să fie din nou iubită, superbă, fatală ca la început. Încerca să ceară ca lucrurile să se întoarcă unde erau înainte că demonul relaţiei stabile să intervină între ei, dar realiza că ceea ce spune ea nu ajunge la urechile lui decât ca un bâzâit plictisitor care o compara din ce în ce mai mult cu „nevasta”. Realiza că mai departe nu mai e nimic decât o relaţie stabilă, calmă că o apă adâncă, în care ea e acolo, în timp ce el trimite poate sms-uri pe furiş unei femei care se crede superbă doar fiindcă un bărbat îi trimite mesaje de bună dimineaţă şi de noapte bună.
Uneori ar fi vrut să îi scrie şi să îi spună ceva frumos, dar telefonul îi rămânea în mâna cu un sentiment de în zadar. Ştia că poate face ca lucrurile să meargă bine dacă se străduieşte puţin, dar nu putea scăpa de golul imens din suflet şi de senzaţia de irealitate a lumii, de gândul obsedant că nimic nu există şi nu rezistă. Ironia ei era dovada că lumea cuiva se poate demonta bucată cu bucată dacă îţi propui asta.
Bărbaţii sufereau după ea şi ea ştia că un cuvânt de-al ei putea să aşeze lucrurile într o dulce siguranţă. Doar că pentru ea, siguranţa şi stabilitatea erau un carusel în mişcare spre nicăieri, un drum cunoscut care duce inevitabil spre moarte.
Şi hotărăşte să nu mai continue. Să reia realitatea colorată de la capăt. Nu căuta decât să fie iubită şi cineva să se gândească la ea. Doar că iubirea trece la fel ca viaţa, zi după zi. O nouă relaţie însemna o revenire la viaţă şi o trezire din moarte. Din nou…
Pe Cătălina o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Mesaj pentru prietenii și cunoscuții tăi de la… scumpa ta amantă
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
