M. este una dintre acele femei care trezește în mine nu numai angoase teribile, ci și lungi perioade de reflecție personală. Văzând-o, mă surprind căutând meschine strategii de evadare. Ceea ce, însă, mă îngrozește cu adevărat e că forma de autism social de care pare a suferi poate foarte ușor deveni epidemică. M. vorbește exclusiv despre ea. După numai zece minute de stat în preajma ei, aflu că în dimineața aceea copilul cel mare e ușor răcit, că cel mic a început să plângă atunci când a ajuns la grădiniță, că soțul ei va ajunge acasă sâmbătă seara, că mașina familiei trebuie dusă urgent la RAR, că socrii au venit în vizită, că un verișor a tăiat porcul și celălalt s-a îmbătat ca un porc, că mâine trebuie să meargă să-și cumpere brad… și câte și mai câte, informații venite într-un șuvoi verbal derutant, confuz. În pauzele de zece minute, dintre o oră și alta, întâlnirile cu M. au darul de mă deprima teribil. Pauzele acestea, când ar trebui să inspir fumul de țigară și să mă gândesc la următorii adolescenți în fața cărora trebuie să stau pentru alte 50 de minute, în încercarea de a nu-i plictisi iremediabil, se transformă în adevărate mini-depresii.
M. e toată alcătuită din frânturi irelevante de viață; nicio idee, niciun gând, niciun principiu nu își face loc în tot discursul ei. Orice i-aș spune, are îngrozitorul talent de a ajunge în același punct. Nici măcar la telefon nu pot vorbi în preajma ei. Are o voce ascuțită, de fată bătrână din romanele lui Călinescu; cu cât vorbește mai tare, cu atât e mai greu de întrerupt. Biografia ei, în definitiv măruntă, inundă spațiul pe care M. îl ocupă, îți intră agresiv prin toți porii, te face să te retragi în tine, să te simți mic și insignifiant, ca în fața unui asalt, ca în preajma temutei picături chinezești. Sărbătorile de iarnă devin prilej de vaste divagații despre instalații de pom și pregătirea piftiei; toamna, afli rețete măiestre de preparare a murăturilor; zacusca îți devine nesuferită doar ascultând-o spunându-ți câte moduri de a o prepara există; bucătăria se transformă în spațiu diabolic, doar ascultând-o vorbind despre câte minute trebuie fierte cutare sau cutare legume…
Când M. începe să vorbească, o ascult în tăcere. Nu știu ce să spun, chiar dacă m-aș hotărî s-o întrerup. Când tace, în cele câteva secunde în care-și caută următorul subiect, încerc cu disperare să zic ceva… Nu mă pot retrage pur și simplu. Ar fi cinic… Evident, nu găsesc nimic de spus. Privesc tâmp către M., prefăcându-mă că mă gândesc la ceea ce tocmai spusese, mă fâstâcesc, încercând să îngaim câte ceva și aproape că aștept cu ușurare momentul când ea reîncepe să vorbească. Sunt ca unul dintre elevii mei, prins cu lecția neînvățată… Am o senzație profundă de jenă…
Mi-e teamă să o întreb ceva. Pentru că știu că îmi va răspunde. Pentru că știu că mă va face părtaș la ceva care mă plictisește teribil. Pentru că îmi dau seama că, pentru următoarele minute, mă voi afla în situația defensivă a cuiva care trebuie să mimeze interesul.
Straniu este că, deși vorbește atât de mult despre viața ei, despre M. nu știu aproape nimic. Nu știu ce simte, cum gândește, nu știu ce o revoltă, ce o face fericită, care-i sunt aspirațiile… Vorbăria ei nesfârșită umple, parcă, un vid. Și tocmai din pricina aceasta, întâlnirile cu ea mă deprimă teribil. M. reprezintă deja o tipologie. Tentația de a vorbi despre sine, fascinația confesiunii pare a fi un virus înalt patogen. Cine-i poate rezista?! Ce te faci atunci când confesiunea ajunge o înșiruire de banalități înfiorătoare?! Există vreun instrument de măsură care să-ți indice că te afli în zona superficialului?! Cine stabilește că o experiență mărturisită e fabuloasă și alta e absolut plictisitoare?! Evident, nu cel care se confesează, de vreme ce avem mai toți senzația că viețile noastre sunt unice, că experiențele noastre sunt irepetabile… Când știi că o experiență este relevantă? Cum anume știi când ai depășit granița?!
Când cineva mă întreabă despre India, despre ceea ce am trăit acolo vreme de patru ani, înainte de a începe să vorbesc, îmi apare în față M. M vorbind despre zarzavaturi, M. vorbind despre globurile de Crăciun, M. vorbind despre găini ouătoare, M. vorbind despre socri, cumnați, cumnate, verișori, verișoare și vecini… M., cu vocea ei țipătoare, înșirând banalități… Ce să fac?! Odată ce-ai început să vorbești despre tine, există toate șansele să nu te poți opri prea curând… Atâta doar că nu toate lucrurile care au sens pentru mine, își vor păstra sensul odată verbalizate. Când rostesc cuvinte, trebuie să fiu atent… foarte atent! Un verb folosit anapoda, un adverb care lipsește atunci când ar trebui să fie prezent, o glumă, un calambur anticipate prea devreme mă pot transforma în M.! Demonul confesiunii, atunci când nu ai nimic de confesat, populează nepermis de mult lumea în care trăim astăzi. Cu cât ai mai multe platforme care-ți găzduiesc confesiunile (rețele de socializare, reviste online etc.), cu atât crește nevoia de a te confesa! Spovedania, practicată atâta vreme în spații intime, se produce acum la vedere, cu martori! Confidențialitatea ședințelor la psiholog a fost înlocuită de transparența agasantă a spațiului public. Tăcerile sunt atât de greu de practicat în sublimul mileniu în care am intrat!
Citiţi şi
Când știi că ai nevoie de o schimbare în viața ta
7 idei de mic dejun delicios și răcoritor pentru diminețile verii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
