Pe 19 aprilie, este ziua mea. În fiecare an. Mie, unul, îmi convine. În primul rând, pentru că un an în plus este un pas mai aproape de El. Apoi, pentru că, aşa cum spune Părintele Arsenie Papacioc, sunt mai bogat în suferinţe. Mă pregătesc să scriu un roman. Este darul pe care eu însumi mi-l promit. Pentru că am observat că cele mai frumoase cadouri sunt cele pe care nu le-ai primit niciodată şi cele pe care tu însuţi ţi le oferi.
De-a lungul vremii, am trăit momente frumoase şi clipe grave legate de ziua mea. Îmi aduc aminte, cel mai mult m-a distrat atunci când tatăl meu mi-a urat „LMA” acum doi ani, cu exact două luni înainte de data calendaristică a naşterii mele. Ce puteam să spun? Să mă supăr? Nu, pe vremea aceea eram iubit dinspre punctul cardinal feminin, motiv pentru care am surâs. Bine, simpatic a fost că nu m-a sunat tatăl meu, ci soţia lui. Cu atât mai frumos. O faptă bună. Deşi, dacă stau bine să mă gândesc, te mântuieşti prin credinţă, nu prin faptele bune săvârşite. Asta pentru că, pe de o parte a gândului, nu ştii niciodată în mod sigur dacă o faptă de-a ta este sută-n sută bună, pe de alt castel al sentimentului, faptele bune nu ne aparţin, ele sunt gesturile pe care Dumnezeu le face în noi şi prin noi, spre a îmblânzi fiara ce suntem. Mărunţei fiind pentru a fi cu adevărat buni şi generoşi. Dar ne putem strădui. Străduinţa spre bine este deja o virtute. Rară, e adevărat.
Aşadar, un roman. În primul rând, pentru că a scrie înseamnă a dărui. Şi iată, ieri, în Bucureşti, am povestit întru întâlnire o fiinţă care dăruieşte. Şi e foarte frumos că e aşa. Avem nevoie să ne apropiem sufletului oameni care fac gesturi gratuite, alături de care nu ştii cine oferă şi cine primeşte. Este adânc de frumos să ai parte despre o astfel de veste.
În al doilea rând, a scrie reprezintă un mod de a-ţi contempla clipa. O clipă, un gând, un cuvânt, aşternut pe hârtie sau doar rostit. Tu treci, cuvântul rămâne. Te întorci după o vreme la el, nu ţi-l mai recunoşti. În schimb, ţi-l recunosc alţii. Identificându-se cu el sau enervându-se din pricina sa. Eu nu îmi propun nici să fac bine, nici rău, prin scris. Mai mult, nu îmi recunosc o „mare traversare” a vieţii, prin ceea ce scriu. Cu alte cuvinte, nu accept ca cineva să mă judece pe mine, cel din clipa aceasta, pe baza cuvântului pus pe hârtie ieri, acum două săptâmâni, cu un an în urmă sau în viaţa precedentă. Cu o nouă zi, sunt un alt om. O suferinţă adăugată, o bucurie scăzută, o presimţire în aşteptare a bucuriei.
Cu o nouă zi, sunt o nouă îngemânare de cuvinte rostuite în gând sau în cuvântarea către celălalt om.
Ar face bine să fiu martorul scrierii unui roman-jurnal, în care să se regăsească toate secvenţele şi oamenii vital – accidentali ai vieţii mele, dialogurile şi sentimentele trăite sau doar presimţite până ieri. Ori până mâine, cine ştie. Am în amintire replici fundamentale date de prieteni, iubite, rude, străini, colegi, ziduri, blocuri, tramvaie, câini sau creme pentru un ten optimist. Toate se vor regăsi aici, în romanul meu scris în parteneriat public-privat.
Am şi titlul în minte, îl păstrez încă de acum şase ani. Voi începe cu prima aminitire – se făcea că mă năşteam şi nu prea…
La mulţi ani, Adrian Ţiglea! Să fii bun, să ai parte de oameni sacri şi, dacă nu cer prea mult, să lămureşti înţelesul bucuriei de a fi.
Citiţi şi
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
De ce sunt singură la aproape 40 de ani? Pentru că îmi permit!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
