Mâine sărbătorim Ziua Educatorilor (cu un termen general, toți cei aflați la catedră) și, implicit a Educației. Un prilej extraordinar de a ne aminti despre toate aceste lucruri, care astăzi ne dau mai mult bătăi de cap decât de inimă. Nu sunt o nostalgică a vremurilor trecute decât în măsura în care ele servesc drept model pentru toate lucrurile care merg prost în prezent. Să mă judecați, dacă ceea ce voi scrie nu va fi pe înțelesul sau pe placul Dvs.
În primul rând, care e statutul real al celor care fac educație în ziua de astăzi, dacă ne referim la poziția lor socială și trecând peste reglementările din Legea Educației, pentru că nu ne servește la nimic să cităm acum limbajul de lemn al documentelor de specialitate?
Din afară se vede foarte deprimant, dinăuntru nu mai vorbesc. Intelectualitatea a devenit, fără dubiu, o paria a societății, poziție la care s-a muncit din greu în epoca de după așa-zisa Revoluție. Îmi amintesc de vremea în care mama era profesoară și, străbătând centrul de la un capăt la celălalt, era salutată cu respect de mai toți cei care trecuseră prin școala ei, profesori, părinți sau elevi (inclusiv foști). Era un salut răspicat, să se audă, dar cu un zâmbet care indica încrederea cu care o investiseră în anii în care a predat. I se păstrau cărți pe sub mână la librărie și primea întotdeauna întâietate când se așeza la vreo coadă. Așa se întâmpla, de fapt, cu toți profesorii. Deprinsesem un respect pentru ei care ne făcea să nici măcar nu trecem prin fața cancelariei sau să apărem cumva în drumul lor. Erai niște zei pe care nu ni-i puteam imagina altfel decât pe piedestal.
Acum, elevii ne salută cu „Bună”, dând din cap sau pur și simplu mormăind ceva, în cazul în care nu predăm la clasa lor. Dacă ne întâlnim în afara școlii, e chiar evident că nu au de ce să ne salute, chiar dacă e sigur că ne cunosc de pe coridoare. Uneori se mai aude și câte un „Hai pa” strivit printre dinți, ca să nu amintesc de celebrele trimiteri înspre tot felul de origini sau de organe anatomice, în cazul în care, vezi Doamne, se simt atinși în vreun fel, cu un gest, privire, cuvânt sau notă.
De ce?
Pentru că profesorul E OBLIGAT să nu facă una și alta, adică asemeni unui condamnat, are libertățile cenzurate printr-un verb de comandă care nu admite drept la replică din partea lui. E obligat să justifice nota, e obligat să asigure obiectivitatea notării, e obligat să nu treacă notele de la unele teste, ș.a.m.d. Deci dacă el e obligat, înseamnă că elevul și părintele au tot dreptul din lume să reclame orice, nu-i așa? Ceea ce se întâmplă de foarte multe ori, nejustificat și cu o agresivitate inimaginabilă. Părinții, uneori, consideră că au o mai mare expertiză decât profesorul în a gestiona materia, în a evalua și a nota, iar copiii prind din zbor această atitudine sfidătoare și se simt îndreptățiți să o copieze, după modelul celor mari. Desigur, există cazuri izolate de profesori care chiar nu au ce căuta la catedră, care jignesc, lovesc sau tratează cu dispreț elevii, dar nu despre excepții este vorba acum.
Școala stresează, examenele sunt Bau-Bau, profesorii sunt niște ăia care le întunecă odraslelor copilăria. Din clasele primare, părinții fac corp comun, protestând vehement împotriva listelor cu rechizite, auxiliare sau materiale necesare diferitelor activități, dar sunt extrem de supărați dacă „nu se face carte” (dar câți din ei au expertiză sau cunoștințe?) Înscrierea la școală e o goană după cea mai bună învățătoare, fără să se gândească la faptul că propriul copil ar trebui determinat să învețe, indiferent de școală sau de profesor. Discriminarea are rădăcini puternice, iar de aici până la orgolii dezvoltate prematur nu mai e decât un pas. În spatele copilului care e obraznic, neascultător, sfidător, arogant în gesturi sau fapte, se află un părinte care, intenționat sau nu, l-a instigat în a se comporta astfel. E părerea mea și o susțin, pe baza experienței de 30 de ani în învățământ). Toți vor performanță, dar aceasta implică motivare din partea elevului, care se naște din respectul și încrederea pe care i-o acordă profesorului! În problema auxiliarelor care nu mai pot fi achiziționate la clasă decât în condiții speciale, agreate de înalte comitete și comiții (aceleași, probabil, care dau undă verde manualelor cu greșeli și exerciții aberante), aceeași atitudine din partea părinților care au văzut în profesori niște șperțari de ultimă „clasă”, lacomi după câțiva firfirei proveniți din comisioane. Deci nu contează calitatea unor manuale, ci o presupusă sursă de înavuțire a dascălului. Serios? Nici măcar fondul clasei nu e legal, nici măcar pentru a achiziționa hârtie de xerox, pentru că testele intră în obligațiile despre care vorbeam. Se spune că profesorii trăiesc din vocație, nu din salariu. De asta am ajuns unde am ajuns, când orice patru-clase scuipă în față dascălii, pentru că li s-a permis acest lucru pe cale legală. Ilegal este inclusiv ca profesorii să aibă la ei obiectele personale în timp ce corectează în cadrul examenelor naționale, doar sunt niște infractori nenorociți, nu-i așa? Dar își asumă cineva din cei care au avut idei atât de „sănătoase” vreun caz de accident sau, Doamne ferește, moartea vreunui apropiat, lucru care putea fi evitat în cazul în care li se permitea să păstreze la ei telefoanele mobile? Ce înseamnă asta pe lângă suspiciunea unei eventuale „fraude”? Probabil se va ajunge și la control corporal, unii chiar așteaptă probabil… Cum să mai dai doi bani tu, societate, pe asemenea oameni car trebuie puși sub lumina cercetătoare a camerelor de luat vederi, cu înregistrare audio și video? (?) Și totuși cât sunt de bun simț oamenii aceștia, acceptând o asemenea sfidare a drepturilor fundamentale la imagine pe care le are orice muritor de rând? La carceră cu ei!
S-a ajuns atât de departe încât începem să trăim sub sabia lui Damocles, a reclamațiilor din partea părinților și, în unele cazuri, chiar a elevilor, nemulțumiți de lipsa de chimie dintre ei și dascăl. Pe an ce trece, autoritatea noastră se anemiază din ce în ce mai mult, iar libertatea noastră de a fi creativi și performanți devine un ideal tot mai abstract.
Pe lângă sutele de rapoarte în care suntem îngropați, lipsa materialelor didactice, uneori chiar condițiile improprii din școli, discreditarea continuă de către mass-media, salariile inadecvate necesităților intelectuale și de formare profesională absolut normale într-o societate civilizată, mediul social într-o degradare educațională și culturală susținută și constantă, lipsa fondurilor și a unui buget decent pentru Educație, toate acestea sabotează din temelii statutul profesorilor și destabilizează puternic întregul sistem. Implicit, duc la crearea unei societăți din ce în ce mai degradate sub raport intelectual și moral. Dar poate tocmai asta se urmărește.
Am putea să îi înlocuim pe acești ciudați ai societății românești cu calculatoarele. E mult mai simplu, mai eficient, mai obiectiv, mai lipsit de pericol… Să-i scoatem din posturi și să punem în locul lor niște roboți care să lucreze cu copiii, ce ziceți? Nici n-ar mai trebui plătiți, nu s-ar mai plânge de salarii mici și nici n-ar mai trebui disponibilizați. Nici nu vor mai muri pe capete, de stres, oboseală și dezamăgire, înainte de cei 65 de ani la care îi pensionează statul…
Bine că referendumul vieții a întrunit condițiile, petiția în vederea eficientizării învățământului prin pensionarea anticipată, la o vârstă decentă, a dascălilor, nu!
Și, a propos de Ziua lor, oare chiar merită să le spunem „La mulți ani”, să ne trăiască, să ne educe copiii, să ni-i facă oameni, arzând cu fiecare generație pe care o trimit în lume, sperând să fie mai bună decât cele anterioare, mai cunoscătoare, mai pregătită pentru viață?
P.S. Nu le mai duceți flori, e ilegal. Se numește șpagă și se pedepsește conform legii.
Închei cu un citat, ca să vă dau timp să răspundeți la întrebare: Mai avem nevoie de profesori?
„90% din televiziune se interesează de viaţa vedetelor de carton. După anii ’50, când comuniştii au luat puterea, nu s-a văzut aşa ceva. Ce să mai vorbesc de vremea monarhiei! Atunci, un savant era un savant, un profesor universitar era un profesor universitar. Acum, scuipi şi îi pui piedică profesorului pe culoare. În vremea noastră, la o personalitate cum era Paul Constantinescu sau Gheorghe Dumitrescu, care mi-a fost profesor de armonie, Ştefan Niculescu, ne uitam ca la dumnezei. Ne lipeam de zid ca timbrul de plic. Îmi sugeam burta ca să nu-i deranjez lui trecerea. Când trecea compozitorul prin faţa mea, eu eram ştampilă. Acum, studenţii se sărută pe scări în faţa profesorilor sau se mângâie pe la glezne. Am luat modelul american. Respirăm prin ei, mâncăm prin ei.” (Gheorghe Zamfir)
Acest articol poate cuprinde urme de ironie, intenționată sau nu, dar nu-și dorește decât să atragă atenția că lucrurile nu stau bine deloc în educație, dar mai e (puțin) timp pentru a îndrepta lucrurile.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
