Cum vă simțiți la majorat?
Împlinim 18 ani, dar la Fundație un an face mai mult decât un an omenesc, deci cred că avem mai mult, dar nu facem nebunii.
Am schimbat mentalitatea și deschiderea femeilor de a nu mai vedea această boală cu un deznodământ dramatic. Ne spun medicii că în luna octombrie se înmulțesc controalele de specialitate, ceea ce pe noi ne bucură.
Astăzi, femeile recunosc fundița roz, știu că este legată de cancerul de sân, știu să caute informații din surse credibile, autorizate.
Dacă o femeie se duce o dată pe an la medic și se controlează preventiv înseamnă că noi ne-am atins scopul, adică acela de a ajunge ca în SUA, spre o rată de supraviețuire de 90%, doar pentru că sunt depistate la timp. Sigur că aceste lucruri depind și de accesul la molecule noi sau, pur și simplu, de accesul la servicii medicale din orașe mari. Să ne gândim la femeile din mediul rural, chiar dacă au gratuitate atunci când sunt introduse în programul de prevenție a cancerului, doar să ajungă la tratament este uneori imposibil. Și, de cele mai multe ori, renunță la el.
Am obținut fonduri pentru a oferi screening gratuit în patru regiuni ale țării, iar femeile pot ajunge aproape de casele lor să își facă controalele medicale, o dată pe an, astfel încât să avem garanția că nu mai ajungem să depistăm cancere în stadiul IV, atunci când este foarte greu să salvezi o viață, iar costurile sunt mult mai mari. Or, în stadiul I sau II sunt șanse de peste 80% de supraviețuire. (…)
Cum s-a schimbat Mihaela Geoană în Statele Unite?
Ne-am schimbat radical. Eram și într-o postură privilegiată, exista și ideea de a-ți reprezenta țara, de a accesa cele mai selecte zone ale Capitalei lumii.
Mircea era diplomat de profesie și să pleci de la cel mai mic post, de secretar, cum era când s-a angajat, în 1990, și să ajungi ambasador și ministru de externe era exact traseul lui profesional pe care l-a făcut cu brio. Și avea obsesia să vadă steagul României înălțându-se la NATO și să intre România în UE.
Cât am stat în America, toată munca noastră a fost pentru NATO. Îi spuneam, „dacă mă scol noaptea pot să-mi dau doctorat în extinderea NATO”, atât de des auzeam toate argumentele la toate recepțiile la care mergeam.
În America am învățat enorm de multe despre relațiile dintre oameni, despre comunicare, despre cum să-ți crești copiii, cât de mult înseamnă cercul tău imediat de cunoștințe sau prieteni pentru educația copiilor sau pentru calitatea vieții tale de cuplu și de familie. La un moment dat, mama unui copil de la școală a trecut printr-o operație, iar toate celelalte mame am făcut o echipă și am ajutat-o: una lua copiii de la școală, alta gătea ceva pentru cină, alta făcea cumpărăturile, o solidaritate incredibilă.
(…)
Povestiți-mi contextul în care l-ați cunoscut pe președintele Clinton.
Americanii dau foarte mare importanță familiei, nu există dineu, recepție la care oficialul să nu îi mulțumească soției sau să aprecieze florile sau alegerile ei, de aici și „Mihaela, dragostea mea!”, reflexul de a-l include pe celălalt în succesul tău.
Așa încât, Casa Albă transmite o invitație către întreaga familie, inclusiv copiii sau părinții dacă sunt în vizită la tine. Așa am depus scrisorile pe 6 februarie 1996 și eram noi doi și Ana, care împlinea în ziua aceea șase luni și Alex, care avea doi ani jumătate. Imaginează-ți să-i ții liniștiți, îmbrăcați pentru poze și protocol. Alex s-a dus țintit la biroul Președintelui și a luat de pe el un băț îmbrăcat în mărgele colorate pe care îl avea din Zair (ne-a povestit) și arăta direct la stema de pe covor și întreba despre fiecare ce e. Iar Sandy Berger, National Security Adviser, stătea cu el pe covor și îi explica despre vultur, săgeată și alte simboluri din stemă. (…)
Președintele B. Clinton împreună cu familia Geoana. 6 februarie 1996
Ați pomenit mai devreme de momentul „Mihaela, dragostea mea”, o perioadă foarte plină și cu bune, și cu rele. Să ne amintim puțin de acea noapte!
Mi s-a părut un lucru curajos și foarte frumos, nu neapărat jenant. E și mai emoționant că era în public și nu știu câți bărbați ar face asta în public. Eu am apreciat foarte mult acest lucru, chiar dacă unii o iau în derâdere sau fac mișto. E problema lor, nu a noastră.
În 2009 a fost o campanie aparent complicată, dar nu era prima. Avusesem vreo șapte la fel până atunci. Aveam o rutină: toate deciziile importante le luăm împreună cu copiii, de la vacanțe până la cele legate de școală sau de viețile noastre. Și am vorbit și despre candidatură și am spus: „este o competiție pe care poți să o câștigi sau să o pierzi. Dacă vei câștiga este cea mai mare onoare pe care ți-o poate da țara ta, dacă pierzi noi suntem tot o echipă și suntem la fel de buni ca atunci când am intrat în ea.” Și am decis împreună că intrăm.
Citiți articolul în întregime aici.
Citiţi şi
