– Te cunosc…
Se întoarce și mă privește pe deasupra marginii paharului, aruncându-mi un zâmbet ca să fie.
– Mă confunzi, o aud, cu tonul „mai nu vrea, mai se lasă”.
Înghit în sec, îmi vine să renunț, după ce o urmărisem de când a venit. Mă așez pe fotoliul din spatele meu, bine că era aproape, dezarmat, probabil pare că m-am lăsat să cad. Nu-mi dezlipesc privirea de la ea, totuși e o ființă care intrigă, o privesc curios și pe frunte cutele mi se pot număra de departe, cred. Se sprijină de marginea mesei – nu știu dacă așa, ca să fie sau nu-i este bine – și continuă să se joace cu paharul, îl învârte, element de siguranță. Mă privește, vede prin mine, nu mi-e confortabil.
– Nu, te cunosc sigur. Îmi duc mâna la bărbie.
Izbucnește în râs. Ce-o gândi? Că încerc să o agăț, poate. Îmi confirmă.
– Să fie o nouă modalitate de a agăța fete la petreceri?
TE CUNOOOOSC, strig în mine, de ce nu-ți aduci aminte? Mă privește de sus, sau încearcă, pare sigură pe ea pentru că e acolo, mai sus decât mine, îmi vine să mă afund în fotoliu până ajung în camera de dedesubt. Deși suntem cam la același nivel, eu sunt fix, ea ca pe podium; ar trebui să se întoarcă să admir exponatul. Mi-e… trist.
– Ce naiba, par un om dintr-ăia? îi spun, renunțând și la pahar, și la reținere și-mi las mâinile să cadă pe picioare, aproape plesnit. Fi-v-ar băiețașii care vă dau târcoale! îmi spun în gând, cu ciudă.
Mă analizează, parcă-i pot auzi conexiunile neuronale zbârnâind. Oi fi unul dintre ăia, n-oi fi, își lasă capul spre dreapta și privește – e rândul meu să fiu exponat. Pare intrigată, ceva nu e logic – și la tine totul trebuie să fie logic? Dar numai să simți, ce-are? – buclele îi curg pe umărul drept și e mai frumoasă decât mi-o aminteam.
– Aparențele sunt înșelătoare și pun pariu că amândoi știm asta, spune, deschizându-și buzele într-un zâmbet aparent senin.
Acum vrei să-mi arăți ce mare ești și ce multe știi, fato? Parcă-mi propune o confruntare pe față. Am mai pierdut, mereu când m-am lăsat fascinat ca acum. N-ai voie, îmi spun. În schimb, sunt de acord cu ea și las să se vadă asta, ușor, din priviri – lentilele mele de contact albastru-cobalt or avea efect de data asta? – și zâmbesc „aici suntem de acord”, dar moale, iar ea are o reacție de parcă aș fi sărutat-o în somn.
– Bun, atunci să descoperim cum de te cunosc, spun, părăsesc fotoliul și suntem din nou la același nivel. Simt în aer o încărcătură-arc. Ea, în schimb, își înalță umerii într-o combinație între „să vedem” și „mi-e tot una”, asta e ca o lovitură în stomac.
Cineva o strigă, se întoarce și pleacă. Doi la zero pentru ea – zero? confruntarea în zâmbete și priviri de mai devreme se pune, nu e zero… Văd că începe să vorbească, când cu unul, când cu altul. Încep să mă învârt și eu, îmi fac de lucru și mă prefac preocupat, pe undeva, pe aici, am o logodnică pe care încerc s-o evit; am ajuns așa – așa – printr-o adunare de împrejurări, nici nu mai știu să mi-o explic; e o logodnă lungă, pe care nu o doresc, nu o mai doresc, și sper să nu ducă undeva. Gândurile îmi sunt, însă, la copila-femeie de adineauri și nu realizez când a trecut aproape o oră. O văd lângă un perete, râzând în discuții de complezență și mă îndrept spre ea, admirându-mi, în trecere, într-o oglindă, lentilele de contact și atitudinea degajată, aproape zeflemitoare. Merg către ea. Prietena ei începe să râdă și-i ia paharul din mână, o împinge „sugerat” spre mine. Mă opresc și-mi schimb direcția, vreau să o scot de aici. Parcă fără să-și dea seama de ce, mă urmează; la ieșirea din cameră apare de nicăieri Adina, logodnica mea, îmi cuprinde gâtul cu brațele și mă sărută pe obraz. „Asta mică” – nici nu aș avea de ce să-i spun altfel – se întoarce brusc având o reacție „dar am crezut că…” și dispare, văd cum trece printre toți și se oprește la intrare. O las pe Adina și mă duc după ea. O văd așezată pe treptele de marmură, fir-ar, e rece acolo, cu chipul în mâini, pare că își induce o stare de calm deși este, clar, vizibil, frustrată și enervată că se află aici; sau că se află aici și „iar nu e cum credea”.
– Nu ai ințeles bine ce ai văzut, îi spun, lăsându-mă într-o parte în cadrul ușii.
Pufnește. Privirea ei mă admiră, de data asta mă admiră, nu se mai confruntă cu mine. Gândurile nu-mi dau pace și cred că arăt de parcă aș vrea să dorm, dar știu că ochii mei cheamă – mereu au făcut-o.
– Nu ai de ce să-mi explici, spune îmbufnată.
– Ba. Hai, dansează cu mine, o chem și o aștept cu mâna întinsă spre ea. Doar ia-mi-o și dispărem.
Chipul îi este amuzat-contrariat, suntem pe scări și eu îi propun să dansăm aici, nu inapoi în camere. Aici, doar noi doi îi spun, în gând, și văd că pricepe mai mult… decât vreau? Îi simt trupul, o cuprind cu brațele și ne mișcăm mai mult pe un cântec imaginat de noi, decât pe ce se aude. Mi-aș spune – adulmecă, și asta mă amuză. E încruntată, vrea să-și dea seama ce parfum folosesc. Vanille Cuir, vanilie și… haide, cum să miroși lemn și piele și să nu știi? Îmi vine să o strâng și să fugim de acolo.
– Ai fost în Arad de curând? o aud și este din nou rândul meu să fiu surprins, aveam impresia că nu o mai interesează. Îi respir pe piele, pe gât, un gând îmi spune „sărut-o”, altul “nu risca, o să fugă”.
– Nu.
Un timp nu mai vorbim, se termină o melodie, curge alta, noi nu ne desprindem și – dacă? – am pleca totuși împreună? O simt moale – pe dinăuntru – între brațele mele.
– E iubita ta? – chiar nu mă mai așteptam, nu la interes.
– Logodnica, răspund expirând trist. Dar nu o iubesc; o percepe probabil ca pe o explicație, îi simt mâna stângă strângându-mă, dar cumva e detașată. Nu ar fi problema ei – iar după mine, cu atât mai bine dacă Adina se supăra.
– De unde te cunosc?…
O privesc incert. A vrut să întrebe sau doar a gândit? Și tu simți că ceva a fost, copilă? Și tu, că ne-am pierdut undeva, că…? Nu-mi mai pot da seama dacă se joacă, e prinsă în gânduri-trăiri sau simte ceva.
Deodată e liniște, câțiva încep să cânte „la mulți ani”, se desprinde de mine și o las, deși-mi vine să o iau cu mine în altă lume, în cea de care-mi pare că a fugit acum mult timp. Timpul nu există… Intră în cameră, își aranjează ținuta și ajunge lângă prietena ei, începe – chinuit, se vede că nu-i place – să cânte și ea; rămân în ușă, sprijinit, am starea de „nu există nimic în jur” și o văd doar pe ea, e singurul punct fix, privesc la ea și prin ea, i-aș spune povestea noastră – am avut o poveste? Când nu mă vede, îmi șterg o lacrimă rebelă și rămân cu gândul în ea și cu sufletul la dansul de mai devreme. Copilă, de-ai știi tu…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Povestea pantofilor portocalii
Era bine să fii deșteaptă, că frumoasele sigur ajungeau niște c*rve. Și am ajuns deșteaptă
Ce au în comun Trump, Putin și Georgescu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
