De unde începem să punem prima cărămidă în a construi Sfinxul dorințelor noastre? O întrebare care ne glisează spre Dedal și Icar și alte povești care vorbesc despre sacrificiu, abnegație și voința de fier a unor indivizi de a lăsa ceva în urmă care să dăinuiască peste veacuri.
Politicenii nu gândesc așa. Ei sunt fixați pe acum, acel prezent al ambițiilor haine, strâmte, hâde, care nu se înrâuresc într–un posibil viitor pentru generațiile care vin. Viitorul nu este menirea politicianului, dar este sensul politicului. Deși apelează deseori la mitul viitorului, politicienii sunt mai ancorați în prezent decât orice vas acostat la portul speranței.
Dacă cu prezentul ne-am lămurit, plasându-l fără milă în mâna politicienilor, cum rămâne cu viitorul? Asimov, în Fundația, are o viziune politică cel puțin nerealistă. Niciun politician nu se gândește la ce va veni în urma sa sau la vreo configurare a viitorului (cum se întâmplă în cartea citată pe care vă invit să o parcurgeți) în termeni de prosperitate, bunăstare și stabilitate.
Ei sunt ancora timpului pentru eternitate în prezent. Deci, unde punem cărămida? Cu e fundație să începem?
Anthony Van Dijck – Dedal și Icar
România e doldora de energii creatoare
România e doldora de energii creatoare care de multe ori cad sub incidența opresorilor din sistemul de stat de la vârf sau, pur și simpu, se sting în uitare. Ce se întâmplă cu acest potențial care rămâne ascuns, inconștient, nematerializat? Frustrare, neputință ar fi un răspuns însă cred că este batjocura – esența unui spirit neîmplinit pe plaiurile mitoritce.
Un suflet care nu ajunge la potențialul maxim de dezvoltare ajunge să-și pângărească și propriul leș sau rămășițele timide care odată îl compuneau într-o formă oarecare, dar comprehensibilă, preceptibilă.
Așa arată sufletele multor români care, înainte de a fi catalogați în vreun fel de către ochiul neștiutor sau ocheanul ignorantului, ar fi bine să fie înțeleși. Ei sunt sclavi în gura opresorilor, ei sunt judecați de gura copiilor, ei sunt victimele și creatorii batjocurei.
Sfinxul nu poate fi creat din batjocură, doar cimitirul lui
Acest articol nu este cântecul de lebădă al românilor deposedați de șansa propriei dezvoltări, ci o epopee a lor care să ajute generațiile actuale să ajungă la empatie. Este o invitație către empatie, acel intrument timid al vremurilor noastre prin care omul nu-și pierde umanitatea.
Acești români sunt vii, sunt printre noi și nu orbecăiesc în calea adevărului ci, pur și simplu, sunt striviți de el. Ei sunt rapsodia unei feldeințe care începe cu BAT- JOC-URĂ.
Pe spinarea lor punem prima cărămidă. Poate avem șansă să fim JOC departe de URĂ.
*Feldeință – din limbajul lui Dimitrie Cantemir, George Pruteanu recuperează acest termen care, la nivel de semantică, se traduce prin spirit, identitate, fel de a fi al poporului.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
După Iohannis. Țara nenorocită prin metoda „Neamțul”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
