Recent, am urmărit o comedie clasică, unul din acele filme care se făceau odinioară, acum mulţi, foarte mulţi ani. “It Happened One Night” (1934), cu Claudette Colbert şi un Clark Gable tânăr, mai tânăr decât Rhett Butler din “Gone With the Winds”, deşi la fel de urecheat ca acolo.
Nu despre film doresc însă a vă vorbi, deşi vi-l recomand, ci despre o anume situaţie care mi-a atras atenţia. În autobuzul care-i ducea pe cei doi protagonişti către New York, ce credeţi că făcea personajul lui Clarkie? Nu, sunt sigur că nu vă veţi prinde, aşa că vă spun eu: fuma. E drept, pipă, dar contează? Un autobuz plin până la refuz, iar el fuma lângă fermecătoarea Claudette, că, nah, scenariul făcuse ca cei doi să aibă locuri alături. Iar Claudette dormea ca un îngeraş lângă el.
Acum, să derulăm filmul încă 40 de minute, să ne oprim într-o cameră pe care cei doi o închiriaseră ca să înnopteze şi să tragem cu ochiul la ce se întâmplă acolo, la fel cum făceau regizorul şi ceilalţi oameni de pe platoul unde se filma scena! Ghiciţi ce făcea Clarkie? De data asta, sunt sigur că v-aţi prins: într-adevăr, fuma. Dar, veţi zice, cu siguranţă că dăduse măcar drumul la geam. Niet, ferestrele erau închise. Şi trăgea din pipă ca un turc, fără pic de jenă. Dar micuţa Claudette, ce ziceţi, era deranjată? Era, desigur, însă nu din pricina fumului, ci a altor chestii, ce aveau legătură cu întâmplările prin care trecuseră amândoi.
Măi, să fie !
Practic, în acel film, mi-am dat seama, nu era personaj care să nu fumeze. Trabucuri, pipă, ţigări, de toate. Parcă vizionam o odă închinată fumatului fără frontiere. Nu se ţinea cont de graniţele rasiale, de sex, de naţionalitate…
Într-o lume mult prea agitată, stresată şi stresantă, ţigările erau – în perioada interbelică – o alternativă la relaxare. Uneau pe toţi sub un binecuvântat nor de fum, pulverizat cu poftă dintre buze obosite să tot croncăne cuvinte care fie n-ajungeau unde trebuie, fie ajungeau răstălmăcite, fie oboseau destinatarul, fie îl oboseau pe cel care le rostea.
D-aia şi trăgeau indienii din pipa păcii şi nu din şpriţul păcii. Pipa era un analgezic mental, împăca spiritele, până deunăzi, vrăjmaşe.
Acum, să facem un alt salt, până-n zilele noastre, şi să vedem ce se întâmplă. În nici un secol, tutunul a devenit inamicul public numărul unu al Terrei, atât de nociv cum numai bomba neutronică s-a mai dovedit a fi.
Dar, înainte de a merge mai departe, aşa, ca să nu avem discuţii, vreau să vă anunţ din capul locului că nu fumez. Puse cap la cap, dăţile când am tras un fum nu totalizează mai mult de trei ţigări. Aşadar, nu fumez, nici nu prea beau şi, sincer să fiu, de când mă aflu în Africa, nici nu… ba da, aici, trebuie să mărturisesc, n-am ce face, mă uit la desene animate. Recunosc, voi trăi un sfert de mileniu.
Revenind la fumat, poate cineva să îmi explice de unde a izbucnit campania asta anti-fumat, care mai că nu trasează un semn de egalitate între dealer-ii de droguri şi producătorii de ţigarete? Înţeleg că fumatul e dăunător, de acord, însă e oare cu mult mai nociv decât douăzeci de pătrăţele Milka pe zi? Decât o sticlă de vodcă pe zi? Decât o sticlă de Cola la 2 litri pe zi? Sau decât 10 şaorma pe săptămână?
De ce, când vine vorba de dulciuri, nu scrie pe niciun ambalaj că produc următoarele boli: a, b, c, d? De ce nu scrie, la fel, pe sticlele de băutură? De ce meniurile din fast food-uri nu sunt însoţite de aceleaşi avertismente?
De ce numai ţigările?
Repet, chiar nu fumez, dar nu înţeleg discriminarea asta între vicii. S-a pus un accent într-atât de disproporţionat pe fumat, că lumea a luat-o razna. Când vine un fumător la mine acasă, se exilează singur-singurel pe balcon, cu viciul după el, între degeţele. Ca un roboţel teleghidat. Ce-ai, mă? îl întreb. Treci încoace, nu vezi ce frig e afară? Nu, nu, mă opreşte el sentenţios, îţi impregnez pereţii cu fum. Bă, eşti cu capu’? Sunt pereţii mei, lasă-mă pe mine să mă-ngrijorez. Nu şi nu, refuză el, de parcă l-aş pune să tragă la galere, nu să stea confortabil pe un scaun, la căldură, şi să fumeze liniştit.
La fel, în instituţiile publice, s-au amenajat locuri speciale pentru fumat, nu cumva vreun fumător înrăit să bage în ceaţă (la propriu) vreo persoană care nu vrea să intre în contact cu fumurile lui. Şi te uiţi la toţi fumătorii, sărmanii, cum stau pedepsiţi într-un colţişor, zece pe metru pătrat, cum făcea învăţătoarea în clasele primare cu elevii neascultători…
Ieşi pe stradă, toate maşinile îţi bagă fumul din ţeava de eşapament în ochi şi-n gură şi nu zice nimeni nici pâs, poluarea industrială îţi încarcă plămânii cu praf toxic, dar să comită careva imprudenţa să fumeze la serviciu în alt loc decât în cele special destinate! Ce tărăboi s-ar naşte! Phiuuuu !
Şi toate reclamele alea anti-fumat… cât mă mai scot din sărite! Ok, am băgat la cap, e naşpa să fumezi, îţi pui sănătatea în pericol şi trăieşti cu 10 ani mai puţin decât ai trăi în mod normal. Am înţeles, puteţi acum lua o pauză? Nu de alta, dar dacă o ţineţi aşa, în scurt timp se va crea impresia că singurul viciu de neiertat de pe planeta asta este fumatul. Inclusiv violatorii vor face mai puţină puşcărie, dacă se va constata că, deşi obişnuiesc să dea în cap femeilor şi să le facă felul, totuşi, nu fumează.
Când încerc să îmi dau seama cum de s-a ajuns aici, mă tot gândesc că, poate, marii producători de ţigarete au greşit cu ceva guvernului mondial masonic care conduce lumea din umbră de-au asmuţit toate instituţiile statelor şi ONG-urile şi oamenii împotriva lor. Unde mai pui că populaţia înghite orice. Puneţi pariu că, dacă se va incepe o propagandă susţinută în mass-media care să autentifice faptul că, dacă săruţi o persoană cu o carie netratată, există riscul să faci malarie, mai bine de 50% din populaţie, înainte sărute pe cineva, se va opri să-i cerceteze dantura? Iar zicala românească “Calul de dar nu se caută de dinţi” va avea continuarea “…dar iubitul(a) de sărutat, da”?
Din acest motiv, toate persoanele alea care strâmbă din nas când dau de fumători au ajuns să mă calce pe nervi la fel de mult ca simandicoasele alea înnebunite după “healthy food”, al căror stomăcel, vezi Doamne, nu poate suporta nici un aliment dacă nu-i organic!!! De unde au răsărit, frate, toţi piticii ăştia în capul populaţiei? Să fi uitat vremurile când beau apă direct de la robinet şi mâncau creveţi vietnamezi? Sau când ieşeau în cluburi unde abia te vedeai om cu om din pricina fumului? Pricep că e mai bine să alergi un kilometru decât să fumezi o ţigară, pricep că e mai bine să mănânci o pară decât un Toblerone şi că e mai sănătoasă o pară din curtea lu’ mamaie decât o pară de un kil, plină cu E-uri, adusă din Spania… dar când apologia meniurilor vegan se face cu atâta afectare şi aroganţă, când cei care îţi pomenesc despre astea îţi vorbesc de parcă sunt în posesia Sfântului Graal, iar ceilalţi – adoratori infantili ai meniurilor colonelului Sanders, sclavi inconştienţi ai tutunului – sunt nişte rătăciţi de la “mâncarea cea dreaptă” şi “stilul de viaţă cel sănătos”, când transformi cuvântul “eco” într-o religie şi devii un habotnic propovăduitor al acestuia, când, vai, te ia cu leşnicul de la un fum de ţigară, crede-mă, tu ai o problemă mai mare decât mine…
So, please, have a break! And a Kit Kat! Oh, wait, Kit Kat is not vegan !
Okey, then just a break! A big one! 😉
Citiţi şi
Părintele Ionuț Blidar și enoriașii srilankezi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
