De când n-ai mai cântat? Te-ai concentrat s-o scoți din tine și ai gemut tăcut, până la răgușeală, căci nu ieșea. Se prinsese cu degete prelungi și gheare hapsâne de sufletul tău. Unde ți-l ții? La îndemâna oricui? Să-l bată vântul și să ți-l poarte oricine? Ea nici măcar nu ți l-a purtat. S-a agățat de el ca să nu zboare, știa că aripile o poartă desfrânată, nu voia să alunece pe panta rușinii și… ți s-a prins de el.
Tu n-ai știut. Treceai nevinovat prin mulțime și ai zărit-o. Doar atât. N-ai făcut niciun gest, dar privirea ta s-a aninat de ea. Și atât aștepta. O altă pradă de care să se agațe.
De când te uiți pe geam? Ce speri? Să-ți râdă iar în față? Ultima dată te-au ars hohotele sale. Și ți-ai jurat să nu te mai bucuri. Ți-ai interzis și plânsul. Măcar te scutura și te îngenunchea. N-ai vrut să faci nici asta. Te-ai pedepsit degeaba. Și ei puțin i-a păsat. A trecut în alt suflet în zbor, ea nu pășește, sunt suflete de bărbați la tot pasul.
De când n-ai mai fumat? Ultima dată ți-a luat țigara, și-a pus-o între buze și ți-a stârnit rotocoale. De-atunci, ți-ai jurat să eviți să o mai vezi în fum. Nici ceața nu ți-e pe plac. În diminețile reci de iarnă suni la serviciu că nu poți ajunge. Ți-e frică de vălătucii de fum să nu ia forma trupului ei și să te prindă iar în mreje. Jalnică scuză!
De când nu mai răspunzi la nume? De ce eviți să te-ntâlnești cu prietenii? Doar nimeni nu ți se adresează cu vocea ei insinuantă. Ah, da, e numele tău, rostit de gura ei până la epuizare, mai ales în nopțile fierbinți de zvârcoliri și gemete urlate… am înțeles. Ar fi un sacrilegiu să-ți mai zdrobească altcineva numele.
De când n-ai mai dormit? Asta o face oricine. S-a infiltrat în vise, spui? Om nevolnic, ia pastile și odihnește-te! Ți-e teama că-i vei rosti numele în somn? De ce nu-ți pui căluș? De ce nu-ți pui plasturi, să-ți strivească buzele otrăvite de sărutarea ei? Acoperă-te și dormi, sărmane om!
De când n-ai mai iubit? Ți-au trecut ani prin plete, sufletul s-a gârbovit și privirea îți atârnă grea spre pământ. Nu acolo e soluția, ci sus. Mi-e milă de tine pentru că avut atâta putere și te-a îngenuncheat. De te-aș urî, aș juca șotronul în jurul tău până la epuizare, să te amețesc și să te învârt, să cazi, pentru că te clatini sfârșit și obosit. De te-aș urî… dar nu e-așa.
Căci te iubesc.
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
