În ciuda, dacă nu în disprețul gâștelor de la capitoliul american, pentru mine știrea începutului de an a fost alta: Joan Baez a împlinit, pe 9 ianuarie, optzeci de ani. Dumnezeule, cum să împlinească Joan Baez optzeci de ani?
Credeam, sincer credeam, că peste ea timpul, necruțătorul timp, nu va trece, nu va trece niciodată. Credeam, sincer credeam, că Joan Baez va rămâne pururi tânără.
Adevărul e că am ajuns târziu la Joan Baez, nici nu mai știu cum, probabil în trena unei povești secundare de dragoste. Acolo de unde vin eu nimeni nu asculta Joan Baez, nimeni nu știa cine e Joan Baez. N-am trăit printre hipioți și din blocul meu doar eu am văzut America, dar abia în secolul XXI.
Joan Baez photographiée par Yousuf Karsh, 1970
Când am auzit prima dată Diamonds and Rust am rămas ca trăsnit, n-am mai putut să spun nimic, n-am mai putut să scriu nimic, am rămas, așa, ascultând-o iar și iar și iar. Nu mai auzisem așa ceva: nu mai auzisem pe nimeni care să cânte așa despre dragoste și timp și diamante și rugină.
Cred până în ziua de azi că faptul că a fost muza lui Joan Baez pentru acest cântec a fost cel mai bun lucru pe care l-a făcut Bob Dylan în viața lui. Iar eu sunt îndrăgostit de Bob Dylan, mai cred și că el este un poet extraordinar și sunt dintre acei nebuni care i-ar da Nobelul în fiecare an, din oficiu. Există Dylan și există ceilalți.
Cu toate acestea, nimic din ce a scris vreodată Bob Dylan n-a putut să egaleze versurile lui Joan Baez. Sunt versurile unei femei rănite în dragoste, mai mult, sunt versurile unei femei geniale rănite în dragoste.
În Diamonds and Rust, Joan Baez e generoasă și melancolică, învingătoare și învinsă, binecuvântează și blesteamă în același timp. Joan Baez e pur și simplu minunată. Iar acum, iat-o ajunsă la optzeci de ani.
Desigur, Joan Baez a făcut multe lucruri însemnate și încă mai face. Nu a fost doar o voce, a fost și o inimă. Ea a fost mereu de partea corectă a baricadelor, de partea celor nedreptățiți, și încă mai este. Au iubit-o bărbați excepționali (cum să nu o iubească?) și a continuat să fie genială.
Deloc excepțional, și eu o iubesc pe Joan Baez și nu mă rușinez de dragostea pe care i-o port, cred că e o poetă care, cel puțin o dată, a cunoscut atingerea aceea magică la care visează toți poeții.
Era noiembrie 1974, venea din nou fantoma lui Bob Dylan, era lună plină și se întâmplase ca el să sune. Și ea stătea la telefon, auzind o voce pe care obișnuia să o cunoască bine, amintindu-și ochii lui albaștri, el se plângea că poezia lui e jalnică, o suna din Midwest, se întorceau amintiri vechi de zece ani, și de acum amândoi știau ce aduc amintirile: ele aduc diamante și rugină.
El era deja o legendă, un fenomen nemaivăzut, vagabondul originar, i-a căzut în brațe, dar toate acestea demult au trecut și…
Ascult Diamonds and Rust iar și iar și iar, de optzeci de ori, ca într-o rugăciune, spun de optzeci de ori numele lui Joan Baez și tot de optzeci de ori mă minunez de puterea marii ei iubiri, care cu adevărat putea totul, ca-n scripturi.
Și chiar în clipa aceasta mi-ar plăcea ca Dumnezeu să existe, fie și numai pentru a avea cui să îi mulțumesc pentru Joan Baez.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Iar aici puteți vedea 15 fotografii formidabile cu cei doi.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
