Ah, l’Italia! Il mio grande amore. Il mio amore grande… Dintr-un motiv pe care nu l-am înţeles niciodată, am ştiut întotdeauna că, într-o zi, aveam să trăiesc în Italia. Nu era un obiectiv. Pur şi simplu, ştiam. Dovadă, am cutreierat pământul în lung şi-n lat, dar, ducându-mă la interviu, era prima dată când puneam piciorul pe tărâmul visatei dolce vita. Dragoste la prima vedere, în ciuda peisajului industrial ce m-a întâmpinat la ieşirea din aeroport. Soarele îmi urase bun venit şi legătura noastră s-a hotărât într-o clipă. A me colinele acoperite de măslini, munţii scăldându-se în mare, la vera pasta, il prosciutto, il gelato şi infinitele comori venite din negurile vremii…
Și cum îndrăgostitul/a nu vede decât sublimitatea obiectului adoraţiei sale, viaţa sub soarele mediteranean a avut pentru mine perfecţiunea unui poem de Petrarca, îndemnând la dragoste şi trăire plenară. Am ascultat îndemnul şi, câteva luni mai târziu, fructul acestei iubiri s-a arătat pentru a mă face mai fericită ca niciodată. Un miracol, trăgându-şi seva din trei zări: frumos ca România, sofisticat ca Franţa, dulce ca Italia. Acest italiano vero a făcut întâi onoare solului pe care s-a născut, fiind înscris cu fast, în rândurile localnicilor. Apoi, a făcut onoare sângelui şi… Aici, comedia romantică s-a transformat în commedia all’italiana.
imagine din filmul The Tourist (2010)
Pentru că il dolce far niente are înţelesuri ascunse. Iată primul indiciu: în Italia, o femeie se naşte, trăieşte şi moare cu acelaşi nume. Este singurul lucru care nu se schimbă niciodată. E ceva natural, iar italienii nu ştiu şi nu concep că în celelalte ţări, lucrurile stau altfel. Consecinţa? Rocambolescă!
Consulatul României. Misiune: paşaport. Abia aşteptam să-mi port vlăstarul pe meleaguri mioritice.
– Cine este doamna R.? am fost întrebată la ghişeu.
M-am uitat peste umăr, ca şi cum mama ar fi fost lângă mine. Doar pe ea o chema R., în familie. De când spusesem „da”, cu mulţi ani în urmă, nu mai răspundeam la acest nume.
– Se presupune că aş fi eu, am spus, zâmbind ca la o glumă bună.
– Actele de divorţ, vă rog! mi-a cerut funcţionarul, fără a-şi ridica privirea din hârtii.
– Dar nu sunt divorţată! am replicat, indignată.
– Atunci, nu sunteţi mama copilului. Mi s-a adresat ca şi cum ar fi fost cel mai natural lucru din lume.
– Poftim?! E o glumă…
– În certificatul eliberat de autorităţile italiene, mama copilului este trecută doamna R. Conform documentelor prezentate, cetăţeana R. nu mai există de când v-aţi căsătorit. Dumneavoastră sunteţi Doamna S. Deci nu sunteţi mama copilului.
– Spuneţi-mi că am halucinaţii…, am bâiguit, şocată. Bineînţeles că sunt mama copilului!!
– Atunci va trebui să vă duceţi la primărie, să cereţi rectificarea certificatului de naştere. Următorul!
Primărie. Mi-am expus problema, mi-au fost verificate actele şi mi s-a răspuns:
– Din păcate, nu putem face nimic. Nu este greşeala noastră. Dumneavoastră sunteţi Doamna R.!
Aţi citit Cântăreaţa cheală? Era un pasaj despre soţia lui Bobby Watson: „O chema ca pe el, Bobby Watson. Cum aveau acelaşi nume, nu-i puteai distinge pe unul de altul când îi vedeai împreună. Numai după moartea lui s–a putut şti cu adevărat care era unul şi care celălalt. Totuşi, şi astăzi mai sunt unii care o confundă cu mortul şi-i prezintă lui condoleanţe.” Mă simţeam exact ca în scena aceea, dar răsturnată: eu eram două persoane şi niciuna, în acelaşi timp. Teatrul absurd.
Consulatul României. Întoarcere disperată la punctul de plecare. Mă prezint cu aceleaşi acte:
– De obicei, nu se cunoaşte tatăl. În cazul meu, nu se cunoaşte mama!
Mă smiorcăi, încercând să înduioşez omul legii. Reuşesc! Găseşte o soluţie miraculoasă:
– Am putea face o declaraţie consulară prin care să dovedim că Doamna S. şi Doamna R. sunt aceeaşi persoană. Cu aceasta, vă puteţi prezenta la primărie, să vă facă rectificarea.
Cum s-ar spune pe meleaguri mioritice, curat meşteşug de tâmpenie.
Primărie. Mi-au zâmbit toţi amabili, mi-au verificat documentul şi mi-au spus:
– Din păcate, nu putem face nimic. Nu este greşeala noastră. Dumneavoastră sunteţi Doamna R…
– Dumneavoastră nu înţelegeţi…
– Va trebui să vă duceţi la Tribunal. Doar judecătorii pot hotărî. În câteva luni, se va rezolva.
– Câteva luni?! Dar, într-o lună, părăsesc definitiv Italia! Nu pot nici să îmi scot copilul din ţară!
Inutil să îmi plâng de milă. Il dolce far niente îşi întinsese aripile ample într-un zbor lin, planat, pe deasupra splendorilor Italiei, iar eu intrasem în maşinăria lui da Vinci, fără manual de utilizare.
Tribunal. Culoare întortocheate, indicaţii contradictorii, cozi interminabile şi, după ore de aşteptare, funcţionara de la ghişeu mă anunţă senină:
– Da, aici trebuie să depuneţi cererea. Din păcate, sistemul informatic nu merge. Reveniţi mâine.
Desigur… Repet experienţa în ziua următoare, ca şi cum toată această cooperativă a muncii în zadar era cel mai firesc lucru de pe planetă, singurul de care trebuia să mă ocup. Mă prezint plină de speranţă şi mă îmbărbătez singură. De această dată, va funcţiona. Trebuie să funcţioneze!
– Nu vă mai lipseşte decât apostila prefecturii. Restul este în regulă.
Murphy râde de mine de se prăpădeşte. Izbucnesc şi eu în râs dezarmată şi încep să număr cu înţelepciune, cozile: două la primărie, una la prefectură…
Prefectură. Organizare, surprinzător de bună, sistem informatic, funcţional, funcţionara, amabilă. Trec prin geamul rotunjit dosarul la fel de rotunjit de atâtea prezentări şi aştept răbdătoare.
– Această apostilă nu mai există de 5 ani! îmi spune după câteva clipe, iar eu mă uit la ea în pură tradiţie a viţicii la poartă nouă. Printr-un acord între ţările noastre, această apostilă a fost abrogată, adaugă ea, remarcându-mi privirea deposedată de orice sclipire de inteligenţă.
– Și eu cum demonstrez lucrul acesta la Tribunal?! o întreb, naivă.
Funcţionara întoarce documentul pe care ar fi trebuit pusă apostila şi scrie de mână, cu un creion: „apostila a fost abrogată”.
Suntem siguri că Ionesco nu era, de fapt, italian?!
Și teatrul absurd all’italiana s-a prelungit în atâtea acte încât, în disperare de cauză, m-am adresat autorităţilor franceze. Eûreka! (le-)am strigat plină de recunoştinţă, când au acceptat să facă paşaport vlăstarului meu. Certificatul de naştere, nu era o problemă. Pentru ei, eu eram Doamna R. épouse S..!
Și astfel, am descoperit cum, în trei state diferite, aveam trei identităţi diferite. M-am gândit că mi-aş fi putut începe cariera de infractor internaţional, ca în Catch me if you can. Dar gustul riscului se moleşise sub soarele mediteranean, îndemnând la dragoste şi trăire plenară. Il dolce far niente mă prinsese deja în mrejele şi înţelesurile sale ascunse. Iată al doilea indiciu: în Italia, de obicei, nu se cunoaşte tatăl…
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
