… și asta se întîmplă cu mare precizie, diferă doar intervalul de timp în care cea de-a treia latură a triunghiului se decide să-și continuie viața, că doar n-o să aibă grijă la nesfârșit de un bărbat care, ce să vezi, își reia și cu ea ritualurile în care s-a prăfuit ani de zile. Deci cum vine treaba asta? Ne explică, desigur, psihologii, noi facem doar niște speculații. Păi, uite așa: la momentul căsătoriei, soția este aleasă pe baza unor calități care lui i se par, atunci, esențiale, de unde și decizia vieții de a se vedea până la adânci bătrâneți lângă aceeași femeie (zice gura lumii). Să detaliem câteva dintre ele:
- Soția îl îngrijește ca o mamă, uneori depășindu-și propriile limite sau prejudecăți, pentru că își asumă cu deplină responsabilitate rolul de a asigura confortul, armonia, liniștea familiei și, desigur, omul pe care l-a ales la rândul ei îi devine „jumătatea”, așa cum scrie la Biblie: „Și va lăsa atunci femeia pre tatăl și pe mama sa și se va însoți cu bărbatul.” Dar bărbatul nu intuiește nici sensul, nici greutatea cuvintelor, pentru că el are numai așteptări, nicidecum profunzimi. Proaspăt ieșită de sub protecția părinților, femeia devine stăpâna casei, un fel de factotum, iar cine spune că bărbatul e capul familiei înseamnă că a greșit secolul. În vremurile de azi, când femeia câștigă cel puțin la fel de bine ca bărbatul, rolurile s-au schimbat destul de mult. E adevărat că unii bărbați participă mai mult la treburile gospodăriei (deși e o noțiune perimată), dar tot femeia este cea care conduce destinul cuplului. În mâinile ei stau și lucrurile casnice, dar și fericirea bărbatului. Instinctul matern e universal valabil. Nu împușcați mesagerul, combateți cu argumente valide.
- Bărbații sunt eterni copii, de aceea ei îmbătrânesc mai greu decât femeile. Cât despre partea spirituală, cu atât mai mult. Desigur, excepțiile contează, în măsura în care se numără pe degete. Așadar, soția îl înțelege, din varii motive, printre care dorința de a păstra atmosfera, de a asigura un status quo care să permită comunicarea în condiții de sinceritate reciprocă. Arta de a comunica în familie rămâne însă un deziderat îndepărtat. Pactul matrimonial e o convenție asumată în proporție de 80 % de femeie și 20 % de bărbați – proporții variabile, pentru că fiecare sat are câinii lui, nu-i așa? Bărbatul știe că trebuie să întrețină familia din punct de vedere material, prin urmare el trebuie menajat ca să poată fi productiv. Femeia știe instinctual lucrurile acestea și deprinde foarte repede empatia, pentru că ea reprezintă factorul de echilibru care mai estompează din diferențele structurale între parteneri. Pentru a fi fericiți, unii bărbați au nevoie să fie înțeleși și „acceptați așa cum sunt”. Foarte mulți evoluează…
- Soției îi pasă de stările celui cu care își petrece viața, ea nu poate întoarce spatele, nu poate închide ușa în urma ei, nu se poate pune pe „pauză”, pentru că nefericirea e un virus care afectează întreaga familie. Nu prea ai ce face când locuiești sub același acoperiș, decât să fii prezent acolo și să știi când să ajuți, sau, de la caz la caz, să apostrofezi. Conviețuirea poate fi un calvar sau un paradis în funcție de felul în care fiecare din părtași înțelege să accepte libertatea, dar și granițele celuilalt. Sunt femei care, atunci când își văd bărbații abătuți, îi bombardează cu întrebări, reproșuri, suspiciuni, adâncind breșa și făcând dificilă comunicarea. În schimb, pentru bărbat, femeia e firesc să aibă toane și tot ea să își revină, pentru că așa s-a perpetuat de-a lungul evoluției speciei.
- Soția are orgoliul felului în care soțul iese în societate și se preocupă de ținuta, prestanța, eleganța lui, conștientă fiind că bărbatul este, din acest punct de vedere, imaginea ei. Reacția oricărui om la vederea unui bărbat neîngrijit este că soția nu se ocupă de el, nu că el ar putea fi delăsător sau, pur și simplu, nepriceput. De aceea există o școală a bunelor maniere prin care orice femeie ar trebui să treacă, dacă mă întrebați pe mine, obligatoriu.
- Soția este omul de ajutor la orice oră din zi și din noapte, nu doar pentru faptul că locuiesc sub același acoperiș, ci datorită simbiozei care se produce între parteneri. Idealul? Sunt fericit, dacă și tu ești fericit. De aceea, poate că nu tot timpul e într-o stare bună sau disponibilă pentru activități „de plăcere”. Poate e foarte preocupată de copii, de treburile casnice sau pur și simplu, are câteva momente în care se gândește la ea…
Aici intervine rolul amantei, care suplinește un gol. Afectiv, zic bărbații care sunt predispuși la minciună și trădare. Sexual, spun toți psihologii. La unii, criza vârstei de mijloc reprezintă și motivul abandonului familial. Ei trec peste întrebările: oare am făcut tot ce trebuia, tot ce aș fi putut să fac, tot ce era necesar? Am fost acolo când am început să văd că lucrurile încep să se clatine? Și atunci intervine amnezia. Cele 5 lucruri pe care vi le-am enumerat mai sus (și nu sunt singurele, e foarte important! sunt sigură că fiecare soție ar putea să adauge încă cel puțin atâtea!) se estompează, pentru că hormonul bate neuronul, iar biologia bate psihologia. E un fapt cunoscut, n-are sens să mai insistăm. Rămâne însă de actualitate și extrem de interesant. Și dacă nu e vorba de criza vârstei de mijloc? În orice caz, situațiile sunt diferite, pattern-ul este același: un el și o ea care se regăsesc într-un punct comun, unul din cele X pe care bărbatul le are acasă, după care intervine presiunea celorlalte pe care le-a pierdut. Lipsa, dorul de liniște.
Doar că satisfacția sexuală ține o oră, două, cinci, și poate că nu zilnic. La dispoziția amantei, masculul se simte dintr-o dată într-o curbă oscilatorie de dispoziții, compensate frugal de partide (prea scurte) de plăcere. Bărbatul se îmbracă și pleacă, pe de-o parte împlinit, pe de altă parte, frustrat și angoasat în legătură cu minciunile pe care trebuie să le inventeze în drumul spre casă. Pentru că el știe ce înseamnă acasă, nu vorbim de o umbrelă de vreme rea. Și în cazul în care s-a hotărât să divorțeze în favoarea amantei, ei pleacă pe noul drum cu experiențele trăite și imposibil de regăsit în noua conjunctură. Știu puține cupluri care au divorțat din pricina amantlâcului și și-au refăcut viața în cea mai deplină armonie cu amantele/amanții.
De ce? Pentru că scorul e 5 la 1. Unde îi sunt bărbatului celelalte 4, atunci când se va plictisi de acea una pentru care a optat, la un moment dat, în defavoarea celorlalte? Femeia următoare nu le are, așa că dezechilibrul e previzibil. Nu poți șterge cu buretele nici măcar câteva luni de conviețuire, darămite ani întregi. Dar le poate învăța, dacă e deșteaptă și pricepută, sau dacă îl iubește cu adevărat. Se mai întâmplă și minuni.
Ce se petrece, de obicei, e „trezirea” la realitate a bărbatului, dar „realitatea” s-ar putea să nu mai corespundă cu proiecțiile sau experiențele lui anterioare. Să nu fii în sufletul lui în momentul scindării între cele două femei, mai ales dacă are o minimă sensibilitate care poate fi recuperată în procesul maturizării. Pentru că, da, amantlâcul este o probă afurisit de dureroasă pentru un bărbat. La femei tind să cred că e altfel: de obicei, femeia, oricât ar flirta, nici nu-și imaginează că ar putea să-și părăsească „cuibul”, cu atât mai mult dacă există și copii. Oricum, sechele rămân și de o parte și de alta, dar nu este imposibilă lupta, dacă mai există rațiuni și scopuri comune.
Ce sfat poți să dai într-o atare situație? Despărțirea definitivă? Acolo unde e vorba de caractere puternice, inflexibile, poate ar fi de preferat. Despărțirea temporară? Dacă unul dintre ei poate suporta cu stoicism revirimentul amintirilor neplăcute, senzația de trădare, de complicitate la minciună, furt emoțional, demolare a oricăror valori morale. Împăcarea? Cel mai dificil lucru într-o relație adulteră, care poate fi însă transformat într-o victorie asupra propriilor granițe, îngenuncherea orgoliilor, renunțarea la orice fel de memorie afectivă. Mi se pare că seamănă cu procesul de recuperare după ce ai fost călcat/ă de un tanc cu șenile.
P.S. Sfatul meu: nu vă amestecați în relația celuilalt, chiar dacă vreți, chiar dacă puteți. Lăsați pe fiecare să-și consume pasiunea, așa cum v-ați dori și voi. Se spune că dacă iubești pe cineva, îl/o lași să plece. Dacă se va întoarce, va fi al vostru pentru totdeauna. Dacă nu, n-a fost niciodată. Timpul e singurul care decide, iar conștiința e îmbibată de secundele înfiorător de grele care se topesc în carne precum fierul încins.
Citiți și „Șaptesprezece ani de căsătorie, doi copii adolescenți și… o amantă”
Guest post by Mihaela Popa
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
