Cum în timpul zilei nu apuc să îţi scriu nimic, deşi îţi spun multe, mai multe decât trebuie, de obicei, noaptea, după ce adormi şi îmi termin şi ultima trebuşoara de prin casă, mă aşez lângă tine şi te privesc.
Uneori îmi vine să plâng. Ai o gură aşa de frumoasă… Îmi vine să te mănânc cu totul. Mi-e frică să te sărut pe frunte, ca să nu te trezesc. Toată ziua te ţin în braţe, iar noaptea, după ce adormi, nu mă mai satur să te privesc, aş dormi cât mai puţin, numai să petrec cu tine tot timpul din lume.
La început, când abia ne cunoşteam, când abia ne dumiream ce e cu noi, te priveam atât de mult, încât treceau câteva zile şi îmi dădeam seama că tot ce e în jurul meu e străin şi numai chipul tău îl ştiu pe lume.
Mirosul tău… Nu aş da niciun parfum pe mirosul tău, mă mângâie mirosul tău de câte ori te sărut pe gât când ne jucăm de-a gâdilatul. Când mă cuprinzi cu braţele tale dulci şi mă strângi ca pe suma tuturor bucuriilor din lume, mă faci cel mai fericit om din lume.
Înainte, de câte ori simţeam o bucurie intensă (care, să ne înţelegem, nu a atins până acum nici cu un grăunte ţărmul bucuriei pe care o simt de când te am), mă rugam lui Dumnezeu să nu se termine, să nu mi-o ia. Acum nu ştiu să Îi cer nimic. Nu ştiu decât să mulţumesc. Şi nu am cuvinte. Nu ştiu să Îi mulţumesc în cuvinte. Inima mea Îi râde recunoscatoare. Atât. Nici “te iubesc” nu ajunge. Dar ştiu că simţi. Pentru că eşti frântură din inima mea.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Trimisul special al lui Dumnezeu la Băicoi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
