Din păcate… știu și eu astfel de povești. Cu un doctor, cam cel mai bun în domeniu, de la noi, care i-a luat șansa unei femei de a fi operată și tratată în altă țară, unde oricum era colaborator și el, doar pentru a dovedi că poate și singur. Doar că… după ce a „deschis-o”, a văzut lucruri noi, pe care nu le putea observa cu aparatura avută aici și care îl depășeau. Așa că nu i-a făcut nimic, a „închis-o” și punct. Nici măcar nu a trecut să o vadă, să îi spună personal… A luat banii pentru operație, evident, o sumă destul de mare, și s-a făcut nevăzut. I-a luat șansa de a mai trăi, pentru că cei de la clinica străină i-au spus că nu mai pot interveni dacă alege să fie operată aici. Apoi operația a distrus-o fizic, iar psihic a cedat din cauza vinei că a ales să nu plece. Și a oamenilor din jurul ei care o oboseau. Asta o știu de la ea, personal, pentru că mi-a spus-o.
Mai știu și povestea unei prietene căreia i s-a spus că are cancer și că mai are câteva luni de trăit. I-a spus doctorița, foarte sec, să nu mai pună atâtea întrebări și să nu mai caute alte răspunsuri prin spitale, ci să își trăiască viața care i-a rămas, că rezultatul e același. Ce să vă spun? Că i-a luat orice dorință de a trăi… nu s-a mai dus la muncă, nu mai făcea nimic, trăia că o legumă așteptând să moară… Ba chiar a vrut să se sinucidă. Tocmai ce murise mama ei, tot de cancer, și știa cât s-a chinuit, așa că se gândea că nu vrea să se chinuie la fel și nici să îi chinuie pe alții. Până la urmă, la insistențele celor din jur, a mai făcut alte analize și s-a dus la alți doctori cu ele. Nu avea nimic, dar absolut nimic… Nici până astăzi nu știe ce s-a întâmplat. Ea se gândea că e posibil că doctorița respectivă să fi încurcat analizele sau rezultatele… Când s-a dus înapoi la ea, aceasta i-a spus la fel de rece și flegmatică că nu are cum, ea nu s-a înșelat și știe ce a văzut. Și a dat-o afară din cabinet, certând-o că s-a dus la alți doctori și nu a avut încredere în ea. Dacă vă vine să credeți!… Eu cred că o strângeam de gât și o târam prin tot spitalul. Cred că nici nu e nevoie să vă mai spun cât de afectată este și acum prietena mea, după câțiva ani. A rămas cu o sensibilitate aparte legată de orice boală…
Un unchi al unei prietene, un om fără probleme de sănătate, a cedat într-o zi și s-a dus să își facă analize pentru că lucra în spital. I-a spus doctorul super direct și sec, că are o tumoră la cap și că nu e vindecabilă, dar poate trăi ceva timp cu ea. Dar să nu aștepte minuni. Omul a căzut atunci și nu s-a mai ridicat. În două săptămâni a murit. Apoi, doctorul era șocat, nu înțelegea de ce, pentru că ar mai fi putut trăi…
Așa că… da, uneori, modul în care este dată o astfel de veste face diferența. Uneori, oamenii au nevoie de speranța și minuni se întâmplă.
Pozitivitatea, încrederea și voința fac minuni. Ce aș mai adăuga aici este că oamenii de lângă bolnavi adesea le fac rău. Îi sufocă prin jelituri și plânsete, prin negativitate, prin durere. Îi deprimă și îi storc de energie. Din păcate, cunosc astfel de cazuri. Cel despre care v-am povestit în prima parte și cel al unui prieten, care a avut același tip de cancer, dar care ar fi trebuit să își revină după toate operațiile. Dar el nu a mai avut forța să lupte. Mi-a spus că îl termină deprimarea din jurul lui, slăbiciunea apropiaților… El era un spirit viu, vesel, minunat și avea nevoie să simtă veselie în jurul lui, să facă haz de necaz. De multe ori, ne purtăm cu cei bolnavi ca și cum i-am fi îngropat deja, nu le dăm speranță. Sau nu le spunem că totul va fi bine, oricum, nu îi ajutăm să își trăiască senin viața pe care o mai au. Pe ei gândul că lasă în urmă gol și durere îi termină mai rău decât că nu mai au viață.
La celălalt capăt, stă povestea unui prieten bun, care nu a avut ocazia să cedeze pentru că noi, prietenii, nu i-am permis. De fiecare dată când cădea, eram noi acolo să îl ridicăm. L-am încurajat, l-am certat, i-am lăudat puterea… Am fost acolo nopți și zile, i-am oferit orice avea chef, am vorbit muuuuulte ore, am dormi în pat cu el, am râs, dar niciodată nu am plâns. Chiar dacă părinții lui creaseră o atmosfera morbidă în casă, noi eram acolo zilnic să îl luminăm. Am plâns acasă la noi, dar niciodată în fața lui. Și s-a ridicat. Chiar dacă el este un om negativist, de fel, energia pe care i-am dat-o noi l-a ajutat.
Deci… contează. Contează modul în care îi spui unui om că e bolnav, modul în care îl tratezi și îl înțelegi. Tu, ca om sănătos, trebuie să înțelegi că durerea mai mare e a lui și că el va fi în depresie, tu trebuie să fii acolo doar ca să îl sprijini.
Iar în privința comportamentului unui doctor… aș avea să vă povestesc ce diferență face un cuvânt de simpatie sau un pic mai mult timp alocat, modul de abordare sau trimiterea spre consiliere psihologică. Toate astea simțite pe pielea mea. Să vă povestesc și despre doctorul de la polul opus, cel care m-a luat în brațe și mi-a spus că totul va fi bine, după o săptămână cruntă, petrecută singură pe un pat de spital, cu mii de gânduri și regrete, cu ani de depresie care mă apasă. Atunci am făcut diferența între modurile de prezentare a unei situații și am realizat cum aș fi putut fi scutită de atâta durere doar cu o altă atitudine din partea doctoriței mele. L-am iubit pe doctorul ăla atunci, nici măcar nu era al meu. Doar m-a văzut, am schimbat două vorbe când l-a rugat doctorul meu să treacă să mă vadă și m-a îndrăgit, și-a dat seama cât de afectată sunt și nu l-a costat nimic să fie cald și bun.
În ideea asta, pentru cei care spun că așa sunt ei, medicii, și că e normal să fie așa, le recomand filmul „Patch Adams”, povestea reală a unui doctor și viziunea lui asupra vieții medicale.
Citiţi şi
Un mesaj de la Catherine, Prințesa de Wales
Când știi că ai nevoie de o schimbare în viața ta
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
