Atac terorist asupra redacţiei jurnalului francez Charlie Hebdo a adus în prim-plan spectrul terorismului. Pe 7 ianuarie 2015, doi lunetişti musulmani înarmaţi cu puşti AK47 de asalt, o puşcă şi o armă M80 Zolia anti-tanc au pătruns cu forţa în birourile Charlie Hebdo şi au tras în angajaţi, rănind unsprezece oameni şi omorând alţi doisprezece, printre care Stephane Charbobbier („Charb”), unul dintre editorii şefi. Nu era prima dată când Charlie Hebdo, cunoscut pentru orientarea sa de stânga şi satirele îndrăzneţe cu caracter politic şi social, era ţinta protestelor şi atacurilor provocate de desenele ireverenţioase care îl înfăţişau pe profetul Mohamed.
Prima reacţie, pe 11 februarie 2006, a fost un paşnic marş musulman în Paris ca semn de protest faţa de apariţia, în 9 februarie 2006, a unei caricaturi cu profetul Mohamed. Caricatura îl înfăţişa pe acesta plângând iar comentariul era “ E groaznic să fii iubit doar de idioţi”. Marea Moschee din Paris a dat în judecată revista (procesul a ajuns pe rol în 2007) susţinând că ar conţine desene cu tentă rasistă.
În 2008, editorul executiv al publicaţiei, Phillipe Val, a fost achitat de tribunalul francez pe motiv că desenele nu ar reprezenta un atac la adresa islamismului în sine, ci la adresa fundamentalismului islamic. Disputa, oricum, nu s-a oprit în acel punct.
În 2011, Charlie Hebdo a scos un umăr intitulat “Charia Hebdo”, o aluzie la legea Sharia, şi l-a citat pe Mohamed ca spunând “o sută de lovituri de bici, dacă nu mori de râs”.
De data aceasta, reacţia musulmanilor a fost mult mai ameninţătoare. Pe 11 noiembrie 2011, biroul jurnalului a fost atacat cu bombe. Mohammed Moussaoui, muftiul şef al Consiliului Francez Religios Musulman, a făcut o declaraţie oficială prin care condamna “tonul foarte batjocoritor al ziarului la adresa islamului şi a profetului lui, dar reitera cu putere totala sa dezaprobare faţă de orice acte sau forme de violenţă”.
În 2012, jurnalul a publicat din nou texte satirice despre Mohamed, unele dintre ele înfăţisându-l pe profet gol. Şi acest fapt a iscat controverse numeroase, ceea ce a dus la adoptarea de către guvern a unor măsuri sporite de securitate la ambasadele franceze din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu.
Colectivul redacţional s-a apărat pe această temă invocând libertatea de exprimare şi aratând că ridiculizează mai multe religii diferite – inclusiv catolicismul sau iudaismul – fără a face din islam o ţintă predilectă
Cumplitul atac terorist din 7 ianuarie a solidarizat opinia publică internaţională vizavi de Charlie Hebdo şi libertatea de exprimare în general. Milioane de oameni s-au adunat în Paris şi alte oraşe importante din lume purtând pancarte inscripţionate cu textul “Eu sunt Charlie”.
A doua zi după atac, publicaţia a anunţat că îşi va continua activitatea. Pe 14 ianuarie, l-a înfăţişat din nou pe profetul Mahomed pe copertă, purtând un banner “Eu sunt Charlie” cu titlul “Toate au fost iertate”.
Această controversă ridică numeroase semne de întrebare nu doar referitoare la apărarea libertăţii de exprimare în societăţile democratice, ci şi la esenţa terorismului în sine, mai ales că foarte mulţi sunt de părere că ameninţarea cea mai mare la adresa democraţiilor contemporane vine nu atât de la regimurile totalitariste sau autoritare, cât de la terorism.
Edvard Munch, Strigătul
Ce este terorismul? Conceptul nu e foarte uşor de definit. În zguduitoarea sa lucrare În interiorul terorismului (publicat pentru prima dată în 1999, ediţie revizuită, New York: Columbia University Press, 2006), o lucrare de mare valoare pe această temă, Bruce Hoffman începe prin a explora definiţiile termenului, aşa cum sunt ele prezentate în Oxford English Dictionary, care, în opinia lui, se dovedesc a fi nesatisfăcătoare.
Primul set de definiţii propuse, de tipul “un sistem al terorii”, “ o politică bazată pe teroare împotriva celor asupra cărora esteîndreptată; metode de intimidare”, sunt mult prea vagi şi anacronice, ele aplicându-se la fel de bine stării de teroare instaurată de Robespierre în timpul Revoluţiei Franceze, “Marii Terori” din vremea lui Stalin precum şi atacurilor teroriste din prezent.
Unul din motivele pentru care terorismul e atât de greu de definit, explică Hoffman, este pentru că se prezintă ca un concept inerent istoric a cărui semnificaţie a fost profund alterată de-a lungul secolelor.
În timpul Revoluţiei Franceze din 1789, termenul de “regim al terorii” avea o conotaţie pozitivă, asociată cu guvernul revoluţionar care a înlăturat monarhia. Liderul revoluţionar –şi tiranul- Maximilien Robespierre vedea teroarea ca pe singura cale de răsturnare a orânduirii vechi şi înlocuirea ei cu un nou regim revoluţionar.
Odată ce revoluţia a scăpat de sub control şi practic oricine putea fi considerat ca opozant al ei şi condamnat la moarte prin ghilotinare, teroarea a dobândit sensul negativ pe care îl are astăzi.
Felul în care Edmund Burke îi descrie pe revoluţionari – “Miile de dulăi ai Iadului numiţi terorişti….asmuţiţi asupra poporului” ne frapează prin modernitatea sa.
Pe la 1930, “teroarea”era asociată cu apariţia regimurilor totalitare – naziste şi comuniste- care au dobândit control aproape total asupra multor ţări răspândind teama în rândul populaţiei. Conceptele democratice de libertate a exprimării, drepturi ale omului şi dreptate s-au golit de sens.
Hoffman îl citează pe ministrul de interne Hermann Göring care se adresează poporului german pentru a face publice măsurile împotriva evreilor şi a comuniştilor: “Măsurile mele nu vor fi afectate de o logică judiciară. Măsurile mele nu vor fi afectate de birocraţie. Acum nu trebuie să-mi fac griji pentru justiţie; misiunea mea e doar aceea de a distruge şi extermina, nimic mai mult”.
Hoffman pune în continuare în discuţie modalitatea voit arbitrară în care Stalin şi-a început epurările generatoare de spaime pentru a induce teamă nu doar celor care se opuneau regimului, ci şi celor care ar avea puterea sau şi-ar putea dori să se opună: cu alte cuvinte, tuturor.
Oricum, după cel de-al Doilea Război Mondial, termenul “terorism” a fost încă o dată asociat cu revoluţionarii – care luptau pentru libertate naţională şi autonomie – şi care, de regulă, acţionau împotriva sistemului şi luptau împotriva regimurilor consolidate. Multe organizaţii teroriste, inclusive PLO, nu se consideră fi teroriste, ci “luptători pentru libertate” (aşa cum preşedintele PLO, Yasser Arafat, vorbea despre PLO în 1974).
Astăzi, deşi termenul “terorism” este şi mai disipat şi greu de definit, nu este, totuşi, greu de identificat. Domină ştirile, de la bombardamentul din 9 septembrie de la World Trade Center şi Pentagon la recentele atacuri de la sediul Charlie Hebdo. Un termen prin definiţie negativ, “terorismul” se referă la acte de violenţă şi/sau ameninţarea cu violenţă, mai ales împotriva civililor. Ţinta nu o reprezintă doar victimele predilecte, ci şi toţi aceia care văd pedepsele lor, adică lumea întreagă care are acces la ştiri: în mod special populaţiile ţărilor considerate “inamice”.
Mai cu seamă, Hoffman explică faptul că teroriştii nu respectă codurile etice stabilite prin Convenţiile de la Geneva şi Haga (din 1860 până după Al Doilea Război Mondial, în 1949), care interzic luarea de ostatici, reglementează tratamentele umane aplicate prizonierilor de război care se predau, consideră ilegale represaliile împotriva civililor şi a prizonierilor de război şi susţin inviolabilitatea diplomaţilor şi a altor oficiali guvernamentali.
Teroriştii manifestă un dispreţ fundamental pentru astfel de reguli şi pentru însuşi conceptul de drepturi ale omului. De obicei, teroriştii îşi justifică acţiunile prin aceea că scopul scuză mijloacele. Conceptul de “terorism” devine tot mai de greu de înţeles când societăţile democratice se implică în acte de terorism împotriva populaţiilor civile pentru a-şi pune în aplicare politicile. Astfel de acţiuni riscă să dilueze conceptul de “terorism” şi să pună în umbră îndreptăţirea morală cu care condamnă activităţile teroriste. Dar acesta este o cu totul altă cutie a Pandorei….
Traducerea și adaptarea, Liliana Bogatu
Pe Claudia o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Părintele Ionuț Blidar și enoriașii srilankezi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
