Astăzi am încercat să-mi imaginez o poveste de dragoste. Nu cu prinţese şi cavaleri, ci una reală, tangibilă, ca pâinea proaspătă de pe masă. M-am gândit să pornesc de la o poză celebră, cu doi tineri căsătoriţi, ce dormeau îmbrăţişaţi în tren. El într-o poziţie cam incomodă, ea întinsă, cu capul sprijinit pe umărul lui şi acoperită cu haina lui. Ea pare însărcinată şi fragilă, dar liniştită. Îl are pe el s-o apere şi s-o protejeze. Chiar şi în somn. De fapt, mai ales în somn, unde toţi demonii pe care i-am întâlnit vreodată ne pândesc, aşteptând clipele de vulnerabilitate, pentru a ne şopti la ureche, violent, cele mai banale lucruri pe care le auzim zilnic de la cei din jur, dar care ne sperie îngrozitor.
Dorm liniştiţi, aşteptând destinaţia. Locul nici nu contează, căci am fost acolo şi eu, şi tu, şi altii, fiecare de mii de ori, cu persoane diferite. De fapt, tot ceea ce contează sunt ei doi. Nu cum au ajuns acolo, nici unde se duc. Ci doar ceea ce îi leagă. Pe cine ating, fără a face măcar o mişcare. Cine îi va ţine minte o viaţă întreagă, fără să fi schimbat măcar o vorbă. Cine nu se va putea abţine să zâmbească, la vederea lor. Şi crede-mă, tinerii aceştia sunt nemuritori. O singură poză a fost de ajuns.
Citiți și Cine erau tinerii din trenul lui Bresson?
Când m-am uitat pentru prima dată la ei, am avut senzaţia de întreg. Ca atunci când miroşi un ciorchine de struguri, atât de parfumat, încât te umple cu totul şi te face să râzi. Pură copilărie.
Am început să visez, fără să îmi dau măcar seama. Visam la călătorii, fără bilet de întoarcere şi fără destinaţii stabilite dinainte. Visam la dimineţi reci, proaspete, parfumate. La nopţi târzii, cu râsete şi ghionturi. La grădini cu roşii, pătrunjel şi cartofi. La garduri vopsite psihedelic şi la acoperişuri stabile. La pisici în casă şi miros de gem. La îmbrăţisări cu iz de flori de câmp în sân. Calde, sincere şi parfumate, ca o zi de vară de la ţară. La pâinea ta făcută în cuptorul nostru.
Am visat atât de mult, că am devenit mamă, bunică, apoi străbunică. Am devenit fericită. Şi tu mă ţineai de mână în tot timpul ăsta. Îmi ştergeai lacrimile cu un singur zâmbet şi mă încălzeai cu o singură privire. Şi eu îţi vindecam rănile cu o singură sărutare şi îţi alungam temerile cu o singură şoaptă.
Şi apoi m-am trezit. Eram în acel tren, tu mă ţineai strâns şi dormeai. Păreai liniştit, aşa că m-am culcat la loc. Nu înainte de a mă opri o clipă să ne admir şi să ne fac o poză, pe care să ți-o dăruiesc când te trezeşti. Ai primit-o?
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.