De vreo câțiva ani, prin lumea gastronomică din micul Paris (sic!), tot bântuie o întrebare: oare când va ajunge celebrul Ghid Michelin și pe plaiurile noastre? Lăsând la o parte retorica dâmbovițeană, care a stârnit o gamă de discuții și a dezvoltat reacții complexe, de la expectanță la rumoare, cei mai puțin familiarizați cu acest ghid se vor fi întrebat de ce e așa de important să vină ghidul ăsta și la noi. Ce o fi Ghidul Michelin?
Povestea începe fix în anul 1900 și e legată, exact, ați ghicit, de… automobilism. Doi frați, Michelin, care vindeau anvelope (mai țineți minte omul-cauciuc din reclame, Bibendum, Bib pentru cunoscători?), s-au gândit că nu e rău să tipărească un fel de ghid, să știe cetățeanul chauffeur al celor mai puțin de 3000 de automobile din Franța unde găsește un atelier de reparații, unde poate alimenta cu combustibil și, nu în ultimul rând, unde poate mânca și el o masă decentă înainte de a pune capul pe-o pernă. Dar ideea era să facă reclamă la anvelopele lor. Inițiativa s-a dovedit atât de utilă, încât până în primul război mondial, ghidul se răspândise cam în toată Europa occidentală. Distribuit gratuit până în 1920, el capătă un preț după ce André Michelin vede un ghid sub piciorul unui banc într-un atelier mecanic, pe principiul că omul dă doi bani doar pe lucrurile pentru care plătește mai mult de-atât.
Dar de unde legătura între un amărât de ghid pentru șoferi și instituția Michelin de azi, cam așa ar putea fi formulată o atitudine dubitativă. Simplu. Cei doi frați, vazând că partea cu restaurantele devine foarte populară, angajează inspectori care să evalueze restaurantele și mărește secțiunea destinată lor în ghid. În 1926 erau marcate cu o stea locurile în care puteai să oprești să iei o masă bună, apoi din 1936 se trece la sistemul cu trei stele pentru a diferenția calitatea restaurantelor, sistem care a dăinuit până azi, timp în care Gidul Roșu Michelin a devenit biblia gastronomică. Inspectorii Michelin evaluează anual zeci de mii de restaurante și hoteluri de pe trei continente, America, Europa și Asia și le încadrează în trei categorii: o stea desemnează un foarte bun restaurant în categoria sa, două stele recomandă un restaurant ca având o bucătărie excelentă, care merită oricând să te reîntorci, trei stele se acordă bucătăriilor excepționale, cele care pot deveni destinație de vacanță. Ghidul a devenit atât de influent, încât afaceri însemnate pot lua o amploare nebănuită sau se pot prăbuși brusc. Anual, data apariției ghidului este un factor enorm de stres pentru zeci de mii de chef-i care așteaptă cu sufletul la gură cotația din ghid.
Evident, puterea deținută de Ghidul Michelin a stârnit de-a lungul vremii nenumărate controverse. Mare parte dintre ele se învârtesc în jurul secretului total în care este învăluită activitatea celor care stabilesc cine merită raiul gastronomic și cine e aruncat în iad. Numărul inspectorilor Michelin, modul în care evaluează restaurantele, numărul anual al evaluărilor, criteriile de evaluare, speculațiile privind interesele financiare obscure, toate acestea au fost deseori subiecte de discuții nesfârșite în lumea culinară.
Dar despre toate aceste contoverse, despre bucătari celebri cu care Ghidul Michelin a fost foarte darnic, despre drame și povești fericite sau despre ce ar însemna includerea României pe harta Michelin vom vorbi puțin mai încolo.
Citiţi şi
Viața trepidantă a unui om de afaceri aflat mereu între două avioane
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
