un interviu cu Mihaela Moldoveanu, despre inspirație, încredere și transformare
Mihaela Moldoveanu este producător TV cu ștate vechi, și un jurnalist din primele valuri de profesioniști ieșiți din facultățile de profil înființate după 1989. După ce a absolvit FJSC în 1998, și-a continuat munca în televiziune, cu succesul izvorât din pasiunea dublată de competență. A asigurat mult timp producția TV pentru nume ca Radu Anton Roman și Andrei Gheorge, până într-o zi, când ceva s-a schimbat în sufletul ei, și a hotărât să răspundă provocării. A lăsat televiziunea și a început să facă plăcinte.
-Nu ți s-a spus că ai înnebunit plecând de la o slujbă sigură și bine plătită unde aveai succes, fără să te dea nimeni afară?
-Ba da, firește! Norocul meu a fost că eu eram convinsă, în adâncul meu, că fac cel mai potrivit lucru. Practic mi-am urmat instinctul, un instinct nebunesc care m-a îndemnat atunci să plec fără să mă uit în urmă și să merg înainte orice-ar fi…. Sigur că atunci îmi imaginam că urma să fac ceva diferit față de ceea ce făceam, și pentru mine asta însemna să fac ceva creativ. Era o obsesie aproape. Simțeam această nevoie de a face ceva creativ, parcă asta era chemarea sufletului meu, dar dacă mă întreba cineva ce înțeleg concret prin asta nu cred că aveam o explicație clară. Așadar, într-o bună zi am hotărât că nu mai pot face ceea ce făcusem până atunci, adica producție TV (de la jurnale de știri la emisiuni de tot felul), și că o sa fac ceva creativ (asta pe vremea aceea pentru mine însemna să lucrez cu un prieten care avea un mic restaurant și să-l ajut să organizeze diverse evenimente). Nimic concret, și de fapt nimic creativ, doar că eu nu îmi dădeam seama de acest lucru. Încă.
-Ce s-a întâmplat, în ce a constat schimbarea care ți-a motivat decizia?
Ultimul proiect, la care am participat ca producător pentru o rețea TV care difuza la metrou, a fost practic șansa pe care o așteptam, de a face ceva mai creativ. Și am și făcut-o. Am avut acolo un proiect frumos și interesant, parte din el fiind un soi de rubrică „lumea prin ochii mei”, care s-a transformat în „lumea prin ochii tăi”. Și apoi punct. A venit primul val al crizei, care m-a împins înapoi în redacția de știri, unde urma să mă ocup din nou de jurnalele de știri. Numai că asta, atunci, era ceva ce nu mai puteam să concep, cred că în atâția ani de știri pur și simplu văzusem prea multe știri. Sau cine știe… de fapt acum știu că percepțiile mele asupra activității, redacției, relațiilor cu colegii, cu șefii erau cele care mă făceau să mă simt „nefericită”. Asta înseamnă că nu era vina lor, ci a mea. În sensul că eu eram cauza a ceea ce trăiam ca experiență și ăsta nu a fost neapărat un lucru rău.
-Cât ai câștigat în prima lună de plăcinte?
Nu mai știu exact. Dar, în prima zi când m-am dus la târg, știu că am vândut toate plăcințile în vreo două ore, și erau vreo 60. Le-am botezat „plăcinți”, în loc de plăcinte, pentru că mi-a plăcut sonoritatea, aduce a joc, a râsete, a gustos de la țară, și pentru că nu foloseam o rețetă anume, în sfârșit eram creativă, le umpleam cu chestii gustoase amestecate după inspirație, le ornam, le dădeam forme… îmi foloseam fantezia.
-Îți puteai susține cheltuielile?
Nu prea. Cred că am trăit un pic așa, ca un călugăr budist, (ăștia erau cei care mergeau pe drum și primeau mâncare și apă de la oameni), din mila universului.
-Unde era beneficiul tău?
În experiențele noi. Cuantificarea acestora este de neprecizat. Atâta bucurie și veselie s-au adunat în sufletul meu… o experiență cu totul nouă, total opusă față de tot ce trăisem până atunci. Îți imaginezi că îmi vindeam singură plăcințile, că unii oameni erau suspicioși, unii se uitau urât, de vorbit urât nu mi-aduc aminte, dar oamenii te mai și iau peste picior, comentează, își imaginează că dacă îți cumpară un produs sunt cumva superiori, că tu trebuie să fii umil și să le mulțumești infinit pentru că ei au avut această bunăvoință… ei nu știau că eu faceam plăcințile pentru mine, pentru bucuria mea, pentru că îmi provocau emoții pe care nu le mai trăisem până atunci… și e o mare bucurie și responsabilitate ca cineva să-ți guste, să-ți cumpere o plăcintă și să se mai și întoarcă data viitoare ca să mai cumpere.
-Ce schimbări au apărut în viața ta odată cu această decizie?
Dacă te referi la decizia de a părăsi platoul TV… enorme. Dintr-o dată am avut foarte mult timp pentru mine însămi, ceea ce a atras după sine ore în șir de reflecții asupra mea, a vieții mele de până atunci, a relațiilor cu oamenii pe care îi cunoscusem, cu familia, cu prietenii, cu viața în general, cu universul… și fireste că era necesar să găsesc propriile mele răspunsuri la toate aceste întrebări, care se reduceau practic una singură, adică cine sunt eu și ce experiențe urmăresc eu să trăiesc în această viață… și asta nu e ușor, așa că mare parte din timp am reflectat, mi-am privit viața, pe mine însămi.
Apoi, după o vreme, am avut din ce în ce mai puțini bani, ceea ce a dus la schimbarea dietei și la găsit activități noi care să umple timpul pe care altadată îl petreceam mâncând sau sporovăind la o bere cu prietenii.
Și după timp mult cu bani puțini a urmat și dispariția prietenilor, sau a cunoștințelor… lucru necesar, nu port pică nimănui, pentru că aveam nevoie de această solitudine, de această liniște…
-Cum a fost trecerea de la salariul de televiziune la un venit nesigur?
Teribilă. Nu găsesc un cuvânt mai potrivit. Adevărul e că am trecut de la un salariu mare la a trăi din economii (mare parte din ele, din cauza fricilor mele, s-au dus la bănci; mare prostie am făcut!), apoi acestea s-au terminat, deci am ajuns la venit zero, multe luni (când, chiar dacă reiau ideea pe care am mai spus-o, chiar am trăit din milă… a familiei, în special a surorilor mele, a prietenilor, a exisțentei în ansamblu, practic din mila Domnului) și abia apoi, tot din mila Domnului, sau din bucuria lui adunată cu bucuria mea și cu maaaaare efort, am trecut la ceva venituri din plăcinți, modeste, dar cât de cât suficiente ca să-mi pot acoperi chiria și ceva din datoriile către bănci.
-Aveai mai multe credite în momentul în care ai renunțat la salariul din televiziune.
Da, trei mai exact, pe care le mai am și în ziua de azi. Dar, apropo de încredere, odată, când m-am dus la o bancă, să-mi renegociez unul din credite, funcţionara de acolo m-a întrebat ce garanţii aduc. Eu nu aveam niciuna, dar ea se uita la faţa mea, şi văzând probabil mina mea înfloritoare, insista: “Dumneavoastră aveţi un plan financiar, sigur aveţi un plan”. Şi am căpătat reeşalonarea.
-Celor care îți spuneau că e un act inconștient, sau te priveau condescendent, ce le răspundeai?
Le răspundeam cu curaj că nu mă pot întoarce în televiziune, pentru că simțeam că mai am ceva de învățat și, cum încă nu dibuisem secretul, nu puteam reveni de unde plecasem, pentru că asta ar fi însemnat să dau cu piciorul la toate experiențele de până atunci. Așa că am încercat și am făcut tot ce a depins de mine ca să dau tot ce pot și să trag de experiența asta gastronomică în toate părțile posibile, ca de-o plăcintă, ha,ha. Asta a însemnat că am deschis un magazinaș, Creatorii de pâine, apoi l-am închis, am inițiat proiectul Bucătăria lui Moromete, am gătit mâncăruri românești, sarmale, tocănițe, ciorbe… am copt plăcinți, am făcut pâine, prăjituri, mămăligi în pături etc.
-Și totuși, de ce plăcinte?
Dumnezeu știe.
-Se spune „La plăcinte înainte, la război înapoi”. În cazul tău a fost puțin invers… Plăcintele au fost un fel de cruciadă personală.
Da, au fost un instrument de cunoaștere personală, de exprimare, de comunicare cu ceilalți și de întoarcere la izvoare, dacă nu sună prea pompos. Și de hrană. Practic ele m-au hrănit, ele m-au îmbrăcat, m-au bucurat, m-au și întristat uneori, au scos untul din mine, pe scurt. Eu le-am dat lor timpul meu, puterea mea, forța mea, creativitatea, curajul, îndrăzneala, iubirea mea, încrederea mea… aproape tot; ele mi-au dat mie peste măsură… experiențe de neuitat, ce n-am visat vreodată.
-Ce a însemnat anul în care ai făcut plăcinte în loc să faci emisiuni TV?
Adevăr, iubire, bucurie, însănătoșire. Într-un singur cuvânt, o comoară.
-Cum și de ce a luat sfârșit experimentul?
Experimentul s-a încheiat ușor. De ce? E mult de povestit aici. Dar ca să n-o lungesc, s-a oprit acesta ca să vină altele. Ca orice în viață. Plăcințile sunt în stand-by, pentru că mai coc din când în când pentru doritori. Experimentul la Târgul Țăranului (în spatele Bursei de Mărfuri de la Piața Coșbuc), adică în acel decor în care a funcționat, s-a încheiat, dar el continuă, iată, într-o altă formă, și poate va mai continua. Asta depinde de plăcinți. Cred că au drumul lor care a trecut și pe la mine. Ele mă folosesc pe mine și asta mă bucură. Așa că dacă mai au nevoie de mine, eu sunt aici.
-Ți-a schimbat în vreun fel viața această aventură personală?
În toate felurile posibile. Nu că mi-a schimbat viața, m-a salvat în toate felurile posibile.
-Ai revenit de curând în televiziune. De ce?
Acum pot să spun „De ce nu?” Am scăpat de încrâncenarea și de percepțiile false pe care le aveam. Am înțeles în sfââârșit că a produce emisiuni TV, a găti, sau a picta, a croi, a scrie etc, toate acestea sunt doar activități, adică modalități diferite de exprimare a sinelui, a omului în ansamblul lui, și nu omul însuși. Asta vrea să spună că eu nu sunt doar un producător TV, sunt și femeie, sunt și om. Ca să nu mai vorbesc de gospodină, bucătăreasă, iubită, colegă, soră, mătușă, nepoată, fiică… și încă altele. Toate acestea vorbesc despre cine sunt eu, care eu nu dispare doar dacă nu mai face televiziune sau nu mai coace plăcinți. Acest eu nu e egal cu producător sau plăcintăreasă. Acest eu e mai mult decât atât. Am învățat să nu mă mai identific cu activitatea mea temporară. Și cu plăcințile ajunsesem să mă identific, să mă cramponez de această nouă „stare” a mea de a fi, mai deschisă, mai creativă, mai armonioasă. Și apoi am înțeles că nu pot rămâne nici în această extremă. Pentru că devenise o extremă. Și orice extremă e periculoasă. A transforma o închisoare întunecată într-o închisoare mai frumos vopsită și cu o fereastră deschisă e ceva, dar nu e finalul, nu e idealul. Acum nu mă mai cramponez de nicio extremă, fiecare e utilă la timpul ei, dar e bine să mergi mai departe. Eu îmi făcusem planuri, încercam să dirijez viața, să închiriez un spațiu, să coc plăcinți toată ziua, să deschid alt magazin.. . greutăți peste greutăți. Practic, în loc să mă eliberez, încercam să mă împovărez și mai tare. Și nu-mi dădeam seama. Norocul meu că viața are muuuuuult mai multă imaginație decât noi. Și ce bine că nu face ce vrem noi…
–Lumea spune că e criză, că e greu să găsești de lucru. Cât ți-a fost de greu să reintri în circuitul mass media după ce ai lipsit mai bine de un an?
Cred că a fost un pic mai greu să înțeleg că e ok că această experiență s-a terminat, și că e absolut ok să urmeze altele. Așa că m-am împăcat cu toate câte adunasem în cei doi ani, cu toate experiențele, cu oamenii noi, cu realizările, cu neîmplinirile, cu eșecurile, încercările, lacrimile, bucuriile, cu toate. Le-am integrat, m-am bucurat de ele și am lăsat existența să mă ducă unde vrea ea. Și m-a adus înapoi în televiziune, am găsit foarte ușor de lucru atunci când am înțeles că eu nu sunt doar un lucru pe care îl fac, când am înțeles că nu are sens să te biciuiești pentru o idee transformând-o în obsesie, ci experiența, ca explorare și amplificare a ființei, are valoare în sine. Acum cred că e important și că e un test. Îmi va dovedi dacă am învățat ceva.
-Vezi diferit lumea televiziunii acum?
O, da. Poate televiziunea e la fel, dar eu m-am schimbat. Făra iluziile și minciunile care îmi întunecau privirea, lumea aceasta îmi apare acum mai simplă, firească, oamenii plăcuți și activitatea… ca orice muncă, uneori grea, alteori ușoară. Practic mi-am răsturnat viziunea asupra lumii, acum știu că eu sunt cauza și nu efectul întâmplărilor din viața mea.
-Dar lumea în general?
Firește.
-Ce le spui celor care, ca și tine, simt că vor să facă o schimbare radicală în viața profesională, dar ezită dintr-un motiv sau altul?
Dacă ezită, să n-o facă. Daca eziți, adică stai mult pe gânduri, până te hotărăști o să-ți treacă cheful, și poate înseamnă că nu ești pregătit. Eu n-am ezitat nicio clipă. Am făcut-o. Și după aia m-am gândit la ce-am făcut. Haha. Și încă ceva. Schimbarea profesională nu e soluția. Schimbarea interioară e cheia. Dacă știam și eu asta, dacă înțelegeam, ehe, alta era situația. Dar și eu am căzut în această capcană, să cred că îți poți schimba viața din exterior. Adică să-ți schimbi activitatea, dar tu să rămâi tot cum erai, mânios, încrâncenat, fricos, laș, răutăcios, neatent, neiubitor, neprezent în viața ta… întelegeți că nu se poate! O să vă schimbați activitatea până când activitatea vă va schimba pe voi. Sau puteți să vă schimbați din interior fără să fie nevoie să vă schimbați activitatea. Pentru că munca e ok, toți avem nevoie de câte o activitate care să ne pună în valoare resursele, tuturor ne place să facem ceva mai mult decât altceva. Nu e nimic greșit în asta. Ce poate fi mai frumos decât să faci activitatea pe care ai visat s-o faci? Alta? Poate? Eu cred că mai frumos decât asta este să fii tu cel care face munca pe care ai visat s-o faci… așa că, revenind la întrebare, poți să faci o schimbare, sau nu, nu trebuie neapărat să faci ceva sau să ai ceva. Dar să știi cine ești. Pentru că tu ești cel care face și care are. Nu invers.
-Ai un mesaj pentru cititorii Catchy?
Când lucram cu Andrei Gheorghe, găsiserăm un mesaj de final pentru emisiunea pe care o produceam, „Politică, frate”, care nouă ne plăcea mult, pentru că era sincer. Acesta era „Sperați, că e gratis!”. Asta și încă ceva ce aș adăuga acum. Aveți încredere! În voi, în familie, în prieteni, în colegi, în resursele și abilitățile voastre, în calitățile voastre, în unicitatea voastră, în viață, în respirație, în natură, în Dumnezeu, în univers, în cine vreți voi, în câinele vostru, în pisică sau într-un vis din copilărie, în spiridușul cu care vorbeati când erați mic, în frumos, în bine, în orice, numai AVEȚI ÎNCREDERE!
Citiţi şi
Cred că sunt pregatită să ies din anonimat și să îmi trec numele la sfârșitul poveștii
Luna plină în Scorpion din 24 aprilie 2024 este despre LOIALITATE
Liposucția este o alegere, așa cum o alegere este și să păstrezi celulele corpului la locul lor
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
