Dragă Mădălina,
De obicei nu mă bag în astfel de debate-uri, prefer să citesc, să-mi fac o opinie și să trec mai departe. M-am oprit la articolul tău, însă, pentru că într-o mare măsură ajungi să faci fix lucrul pe care îl condamni la începutul articolului: spui că femeile care aleg să nu facă copii sunt ostracizate și tu ajungi să le ostracizezi pe cele care aleg contrariul.
Sunt perfect de acord cu tine că orice femeie e liberă să aleagă ce face cu viața și corpul ei, da. Dar hai să fim corecți în ambele variante: o femeie nu este mai puțin femeie dacă nu are copii, iar o mamă este în primul rând o femeie cu vise, planuri, griji, la fel ca și cealaltă, nu este mai proastă că a ales să facă un copil, doi și în nici un caz mai înapoiată.
Îți scriu toate acestea pentru că am fost până acum într-una din “tabere” și urmează să intru în cealaltă.
Da, nu mi-am dorit copii. Aveam o viață minunată, împlinită. Sunt o femeie hotărâtă și mereu am realizat ce mi-am pus în minte, așa că ajunsesem să am un job important, eram recunoscută de cei din jur ca un adevărat profesionist, eram omul la care apela toată lumea și drumul meu avea o direcție negreșită în sus, cât mai sus. Mă trezeam cu plăcere dimineața și stăteam cu aceeași plăcere după program, pentru că eram pasionată de ce făceam.
Eram fericită cu job-ul și chiar dacă lucram ore multe și trebuia să fiu în multe locuri, eram fericită și acasă. Am un soț care mă iubește și care m-a susținut mereu. Chiar dacă erau zile întregi în care nu ne vedeam, momentele pe care le petreceam împreună erau neprețuite, eu eram fericită, el era fericit, eram echipa perfectă. Mă susținea de fiecare data când riscam, mă lăuda de fiecare data cand aveam un succes, era lângă mine când dădeam de greu.
Nu e greu să-ți imaginezi că am făcut toate nebuniile care ne-au trecut prin cap în cei opt ani de când suntem împreună. De la călătorii sau aventuri prin colțurile lumii, la hobby-uri trăsnite, iar casa noastră era mereu plină de prieteni.
Nu, chiar nu e o încercare de a mă lăuda, încerc doar să îți descriu că, la un moment dat, eu eram tipul femeii care nu își dorește copii. Aveam chiar și coșmaruri noaptea, mă trezeam speriată și îngrozită de gândul ăsta. Îi explicam mamei, la veșnica întrebare, că eu, dacă o să am vreodată copil sigur am să fac o depresie și nu am să vreau să-l văd. Și câte și mai câte. Nu m-a interesat niciodată ce credea lumea, eu eram fericită, el nu mă stresa cu gânduri din astea, nu aveam nevoie de nimc în plus, toate bune și frumoase.
Și aici am o primă observație: da, eram ca tine, dar niciodată nu mi-a trecut prin cap să le judec pe cele care au copii. Așa cum eu am făcut o alegere și ele au dreptul la a lor. Da, viața se schimbă complet după un copil, dar ele nu sunt cu nimic mai prejos decât noi, alea cu dorințe de realizare în viață. Da, am fost și eu judecată și criticată. So what?! Am ajuns ca pe vremea bunicii să mă uit în gura lumii? Și în nici un caz, faptul că eu făceam parte dintr-o categorie “blamată” nu m-a făcut să mă întorc împotriva celeilate.
Pentru binele tău psihic încearcă să exersezi moderația. Știi de ce? Și acum vine partea comică: pentru că nu știi când schimbi macazul. Și nu e comic pentru că am fost pusă în fața faptului împlinit, nu. E comic pentru că la un moment dat m-am trezit că vreau altceva.
Nu, nu s-a schimbat nimic în viața profesională, eram în continuare pe val. Al meu la fel de iubitor. Ce s-a schimbat? Eu. Cum sau de ce m-am schimbat? Cu mâna pe inimă îți zic că habar nu am. Dar m-am trezit într-o zi imaginându-mă cu o gâgâlice mică de mână. Și, sincer îți zic, m-am speriat. Sunt o persoană analitică, așa că am analizat: Îmi lipsește ceva? Nu. Mă nemulțumește ceva? Nu. M-a influențat ceva? Nu. Și am încercat mult timp să ignor sentimentul nou care lua naștere în mine.
Și prost am făcut. De ce? Pentru că în momentul în care am îndrăznit să fiu sinceră cu mine și să realizez că paradigma vieții mele e pe cale să se schimbe dramatic, în momentul în care am realizat că, în felul meu caracteristic de a mă dărui total unei idei sau unui sentiment pe care îl am, sunt în stare să renunț la tot ce am realizat pentru a-mi urma noul sentiment, mi-a fost greu să îmi revin și să recapăt frâiele vieții mele.
Era un tăvălug de necunoscut. Mi-am recunoscut mie, apoi i-am zis și lui. A fost surprins, dar fericit. Am zis că mergem înainte. Am pus mereu pasiune în ceea ce am făcut, așa că noul vis nu putea să facă excepție. Am stat, am analizat și am ajuns la concluzia ca trebuie să îmi schimb job-ul. De ce? Pentru că timpul în plus petrecut la birou, energia pe care o investeam și satisfacția care îmi era până acum hrană zilnică atotîndestulătoare, acum nu mai erau de ajuns. Am plecat pe o poziție mai jos, în altă companie, cu un program flexibil, mai potrivit pentru viața de familie. Mi-a fost greu? Oooo, da! E greu să o iei de la zero, e greu să nu aibă lumea nevoie de tine, e greu să nu fac un lucru pe care îl faceam foarte bine. Dar n-a contat, eu aveam un nou obiectiv, iar imaginea aceea cu mine și gâgâlicea de mână nu-mi dădea pace.
Am început să mănânc mai sănătos, să răresc țigările, să citesc despre ce înseamnă noul drum pe care îl alesesem. Eram plină de avânt. Și uite așa au trecut aproape doi ani, doi ani în care visul meu întârzia să se realizeze. Nu am disperat, dacă m-a învățat ceva toată întâmplarea e că nu e bine să fii extremist, nu am regretat niciodată deciziile pe care le-am luat, am avut răbdare și într-o zi s-a întâmplat.
Și da, nu știu cum să-ți explic în cuvinte, dar chestia aia cu ‘cea mai mare fericire’, e adevărată. Nicio călătorie, niciun proiect, nicio laudă, nicio avansare, nicio declarație de dragoste, nicio partidă cu orgasm multiplu, nimic din ce am trăit până acum nu s-a comparat cu acea fericire.
Mai am 5 luni și sper să fie totul bine și să-mi cunosc copilul. Mi-e frică? Da. Pentru că oricât de calculată aș fi în unele momente, sau oricât de relaxată mă gândesc că am să le iau pe rând și am să trec de toate, așa cum am făcut mereu, acesta nu e un simplu proiect, iar responsabilitatea aceasta e cea mai mare pe care mi-am asumat-o vreodată. Mă văd/simt mamă? Câteodată da, câteodată nu. Dar sunt sinceră cu mine și nu mi-e frică să-mi asum tot ce simt. Job-ul? În doi ani de zile am reușit să ajung mai bine ca în partea cealaltă și să îmi găsesc și echilibrul între profesional si personal. Regret ceva din ce am făcut? Nu. Cum văd viitorul? Nu ușor, dar plin de bucurii, pentru că orice greutate am întâlnit m-a făcut mai bună, orice responsabilitate asumată m-a făcut mai înțeleaptă, pentru că viața mea nu s-a terminat aici, ci începe din nou. Cum s-a schimbat lumea în jurul meu? Deloc. Al meu adoarme cu mine în brațe în fiecare seară, cu mâna pe burtică, își păzește comoara. Casa e tot plină de prieteni. Cum se va schimba? Nu știu, dar am să le iau pe rând și am să mă adaptez, fără să fac compromisuri în privința a ceea ce simt și vreau. Pentru că așa am trăit până acum și a fost bine.
Eh, am scris mai mult decât plănuiam, dar sper să înțelegi în mare mesajul. Nu spun că toate femeile sunt ca mine și e minunat că suntem diferite, aveam atâtea de învățat unele de la celelalte. Dar, vezi tu, “taberele” astea nu sunt așa ușor de păstrat, pentru că nu te joci cu ceea ce simți, și de aceea nu văd rostul disputei dintre ele, victimizării oricăreia dintre ele, ridicării în slăvi a uneia din ele, asta e frumusețea diversității și vieții la urma urmei. Suntem femei și trăim în epoca în care putem face orice. Putem face orice și fără a judeca și cataloga, tocmai pentru că suntem femei și știm ce înseamnă.
Cu drag,
Roxana
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Lucrezi de acasă? Iată cum să îţi creezi spaţiul perfect pentru muncă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
