L-am iubit crunt, cu furia aceea, ce poate fi născută doar de o iubire imposibilă. Cu disperare. Știam că, indiferent cum ar cădea zarurile, niciodată nu voi putea fi a lui, niciodată nu va putea fi al meu. Rațiunea a fost trează din prima secundă și cumva, încercând să mi-l fac aliat, i-am explicat fiecare argument logic, l-am pleznit cu neputințe și confuzii, cu temeri și semne de întrebare, care veneau peste noi din realitatea imediat-palpabilă. Teoretic era de acord cu mine, înțelegea și el că nu se poate, că nu avem cum să fim împreună. Dar la practică se împiedica, îmi spunea că mă iubește prea mult ca să poată pleca. Și dărâma, cu egoismul acela al omului care vrea să-i fie bine, toate încercările mele de a mă retrage în viața mea decent-morală. Credea cu încăpățânare că eu sunt cea care-l va face fericit. Era importantă fericirea lui. Conștientizam egoismul sintagmei, dar nu mă interesa. Îl iubeam. Putea fi ultimul păcătos, putea să fie un criminal în serie. Nu conta. Nu aveam logică, nu aveam suport sau argument de ce. Îl iubeam pe el așa cum era, cu tot ce avea, sau nu avea, dintr-un singur motiv: era el. Din partea lui nu era dragoste, sau poate o fi fost și dragoste, dar cu siguranță era un calcul atent ingineresc. Pe de o parte își ura fosta, argumentat și așezat, pe de alta, avea pregătit în buzunar un teanc nou-nouț de iubire, ca un pachet de cărți de joc, încă lipit, cu care voia să înceapă un alt destin. Problema lui cea mai mare era graba. Știam că nu pe mine mă caută, dar nu puteam să-l conving. Nu-i puteam dărâma încăpățânarea. Fiecare minge aruncată de mine era șutată de el peste gard. „Nu contează, zicea, eu vreau femeia care să-mi fie acasă”. Degeaba mi-era mintea deșteaptă, dacă inima cădea în genunchi și implora cu lacrimi de sânge, spunând că moare. Că tot ce vrea în viața asta și de la universul acesta este el.
Rațiunea îi explica și-l ruga să plece, dar brațele sufletului îl țineau încătușat. Iar el plângea lângă mine și de dorul meu, când încercam să mă rup. Am fost împreună până la epuizare, în fiecare secundă, până în ziua în care calculul matematic, extrem de ingineresc, a dat cu virgulă. Lupta a încetat în momentul ales de el. A plecat, iar eu am rămas pustie, singură pe pământ. Fără el era întuneric și mai ales frig, foarte frig. Și l-am iubit și mai mult. Cu și mai multă furie. Pentru că nu-l găseam. Dragostei inițiale i se adăugase dorul. M-am rugat, căutând liniștea. Zadarnic. Durerea aceea cruntă mă pleznea când îmi era lumea mai dragă. Rămăsesem conectată la el, ca și cum aș fi fost în priză, la curent. Am știut când a avut altă iubită. Am știut când a făcut mulți kilometri să o vadă. Am știut până și când s-au despărțit. Apoi când s-au împăcat. Într-un mod ciudat, îl simțeam. Când era obosit. Când se culca, când se trezea. Și când nu mai puteam de dor, îmi venea câte un semn de la el. Ca și cum ar fi simțit. Arunca trei vorbe în calea mea, pe care le amestecam, le învârteam și-mi țineau de foame și de cald pentru o perioadă.
***
Liniștea a venit pe neașteptate, ca un duș rece, într-o zi obișnuită, sub forma aceea pe care doar imprevizibilitatea vieții o poate servi. Mă aflam aiurea, singură… discuții în jurul meu. Doi copii se jucau. O bunică dădea sfaturi, repetând obositor aceleași cuvinte. O femeie vorbea despre fostul ei soț. Era destul de aproape de mine și-i auzeam vocea tristă, dar hotărâtă, la telefon. La un punct, fără să vreau, am început să fiu atentă. Mi-au atras atenția niște detalii și am înghețat. Fostul ei soț nu era altcineva decât fostul meu iubit. Bănuiala inițială s-a transformat în certitudine. Am înlemnit. Eram cu spatele. Nu-mi venea să cred și m-am întors să o văd. Îi știam figura de pe un site profesional. Micuță și agitată, mai obosită decât în poza zâmbitoare de pe net… era ea. Cuvintele pe care le rostea mi-au dat frisoane și răspunsuri la întrebările mari și mici, pe care le înmormântasem în mintea mea. Tonul vocii, omul în sine, vorbele care se rostogoleau, ca o lecție a nefericirii, a dezamăgirii și a frustrării… Femeia vorbea și-mi vindeca, fără să știe, fiecare fisură. Iar inima îmbrățișa rușinată rațiunea, care avea întipărită privirea aceea de I said so... Pasiunea mea absurdă… ceea ce crezusem până atunci a fi dragostea vieții mele a fost stinsă de o necunoscută, care habar nu avea că niște urechi indiscrete își vindecă amarul din tonul ei hotărât, din nemulțumirea pentru bărbatul cu care-și împărțise ani buni viața. Fără să știe, mi-a redat libertatea, mi-a redat liniștea.
Am plecat culegând din vânt bucuria unui cer de iarnă nematurizată, ca o primăvară timpuriu născută. Mi-am umplut plămânii respirând cu poftă aerul rece și m-am bucurat, pentru prima dată în luni, de curățenia zilei. Am zâmbit ușurată. El nu mai exista. Se demitizase și alunecase acolo unde, de fapt, fusese întotdeauna. Ce frumoasă e ziua și seara. Ce bine miroase Toronto… !
Pe Em o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
”Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
