Vorbeam cu o femeie pe care o iubesc. Și i-am spus că mie, pe lumea asta, cel mai teamă îmi e că n-o să apuc să mă iubesc vreodata, deplin, cu un bărbat.
I-am spus că de moarte nu îmi mai e teamă. Nu vreau. Nu acum. Îmi place prea mult viața. O iubesc. Și, poate, nici când va veni momentul nu voi vrea, pentru ca mereu greu sa te desparți de ce îndrăgești. Dar, ce să faci? Uneori trebuie să se întâmple. Și atunci lași să se întâmple. Iar moartea e singura certitudine. Știu că până va veni momentul voi fi simțit pe deplin că energia nu se pierde. Ne transformăm. Din momentul în care suntem creați, ne-a fost daruită nemurirea. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta.
L-am vazut pe Dumnezeu pe El Camino, într-o dimineață. Luna apunea într-o parte și soarele răsărea din cealaltă parte. Și atunci am simțit pacea și am înțeles că și eu mă voi transforma într-un atom din toată frumusețea aceea. Și în multe zile nimeni nu va vedea. Dar într-o zi va trece un pelerin, se va opri, va privi, va plânge de preaplin de frumusețe, viață și pace (că doar ce altceva e Dumnezeu?) și nu va uita niciodată. Dar lipsa iubirii împartașite, of, of, ce mă mai sperie!
Și am vrut să îi spun că da, teama mea e îndreptățită, pentru că am aproape 40 de ani. Și apoi m-a străfulgerat: am șase luni peste 36. Și totul se poate schimba mâine. Aroganța asta a maturității tinere. Ce înșelătoare muiere!
©Vadim Stein
Apoi, vorbind cu altcineva, care îmi spunea că aveam un motto, la un moment dat, pe Facebook, care zicea: ”Oricine te iubește cere de la tine o iluzie de ideal. Dă-o sau nu te lăsa iubit.”
Și i-am răspuns că un om care poate face asta pentru cel din fața lui, care îl iubește, trebuie să știe ce e compasiunea, blândețea, duioșia. Moment în care mi-am dat seama că nu aș mai putea fi niciodată cea care cere o iluzie de ideal. E prea frumos timpul ăsta, al nostru, dar finit. De fiecare dată când ne mințim, de la noi furăm timp. Și viața asta, atât de frumoasă, se umple de sens doar prin adevăr. De aceea îmi e atât de dor de El Camino. De aceea am putut lega, în doar 10 zile, o prietenie atât de trainică cu Francesca: pentru că fiecare moment, știind că Drumul se va termina într-o zi exactă, l-am trăit în adevăr. Cu mine și cu ceilalți. Se poate. De acum știu. Și atunci cum, cum aș mai putea accepta vreodată altceva decât adevărul?
Pe Ioana o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Îi zici destin, o faci. Și apoi?
Despre idealism și bunele, dar nepracticele lui intenții
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
