După aproape o viață trăită împreună, am decis că e de ajuns și că nu mai am dorința să-i ofer disponibilitatea mea, tăcerea mea, iubirea mea, speranța mea. Știam înlăuntrul meu că, atunci când îmi voi învinge tăcerea, va fi pentru totdeauna și nu va mai fi cale de întors și nimic de reparat.
Prin coincidențe sau nu, au apărut în viața mea tot felul de situații, de povești și de oameni care m-au făcut să conștientizez cu adevărat că sunt o victimă a violenței domestice, atât verbală cât și fizică. Eu nu m-am considerat niciodată o victimă, nu m-am comportat niciodată ca o victimă. De fapt, cred că nu am vrut să accept gândul că sunt victima propriei mele iubiri.
Am plâns de multe ori fără să fiu văzută și auzită de nimeni, am suferit în tăcere fără să împovărez pe nimeni sufletește cu dezamăgirile și tristețile mele, dar întotdeauna dimineața m-am ridicat, m-am scuturat, m-am făcut frumoasă și am luat-o de la capăt. Am zâmbit și am sperat mereu pentru că, indiferent de orice, eu mereu am iubit viața, am prețuit-o, am cântat-o și am dansat-o ori de câte ori am avut ocazia.
Recunosc că mi-au trebuit ani întregi de șlefuire și modelare individuală să conștientizez prin ce trec și să înțeleg că nu merit asta. Mi-au trebuit ani întregi de evoluție și experiență profesională să realizez că sunt un om capabil și puternic și mă pot descurca prin propriile mele puteri. Am fost nevoită să cunosc și să primesc în viața mea oameni cu care să relaționez și de la care să învăț ce presupune cu adevărat comportamentul, respectul și admirația pentru o femeie.
Surprinzător a fost mereu faptul că nu am lăsat niciodată aceste trăiri sufletești să-mi dărâme zidurile fericirii și să-mi spargă bula mea neîntinată cu povești frumoase despre oameni frumoși. Nu am trăit și nu trăiesc cu regrete și iluzii deșarte, iar cel mai important lucru e că nu am încetat și nu voi înceta niciodată să visez și să sper.
În definitiv, totul e despre oameni, e despre noi și despre cum reușim să rămânem la suprafață, e despre ceea ce dăruim și ceea ce primim, e despre puterea interioară de a rămâne curat în suflet și în simțiri, e despre dorința de a rămâne rațional indiferent de experiența pe care ți-o oferă cei din jurul tău și din care poți învăța sau nu…
Datorită lor, oamenilor, eu am învățat să spun stop, am învățat să-mi dau frâu liber sentimentelor, am învățat să-mi înfrâng fricile și mi-am eliberat sufletul. Datorită lor nu mi-am pierdut speranța și nu mi-o voi pierde niciodată! Totul e despre oameni…
Cu speranță și iubire, J.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
