Nu l-am perceput niciodată pe Panait Istrati ca pe un scriitor romantic. În şcoală, pe când buchiseam la “Ciulinii Bărăganului”, admiram capacitatea senzorială pe care o au încă descrierile sale: cea de a te face să vezi cu ochii proprii ceea ce el, scriitorul, îţi descrie în cuvinte, litere, silabe. Capacitatea de a transmite senzaţii cu un instrument atât de teoretic şi de strict, literele. Alfabetul. Citirea romanului său, pe atunci, îmi crease aceeaşi senzaţie ca citirea cărţii de călătorie a lui Geo Bogza, “Cartea Oltului”: un dor nebun de a merge acolo, de a reface traseul, de a vedea cu ochii mei ceea ce au descris ei. Am fost la Brăila, într-o noapte târzie de sfârşit de facultate şi de cămin, la Braşov, când liniştea din apartamentul unui preot, casa prietenei cu care plecasem bezmetică, după ore de nesomn jucând bridge, îmi creionase în amintire un oraş extrem de liniştit, de matematic, în care doar câinii se auzeau lătrând undeva, în ecou.
Parisul, de curând, mi-a prilejuit reîntâlnirea cu un Istrati de care m-am îndrăgostit. Crezusem că aş vrea să scriu cândva asemeni reporterului polonez Ryszard Kapuściński, sau asemeni lui Paolo Ortiz, Joseph Kessel, Nikos Kazantzakis, scriitori-călători. Dar nu ştiam că Panait Istrati avea aceeaşi capacitate şi dor de a descrie Europa, europenii, lumea, lumea înconjurătoare, oamenii şi sentimentele, asemenea lor.
Placa memorială pe clădirea în cărei subsol a locuit Panait Istrati la Paris.
Panait Istrati a fost o redescoperire de primăvară, în timpul unui festival, Printemps Balkanique, în care brăileanul era considerat ca un moment important al festivalului care a avut loc la Caen. Am descoperit autori francezi importanţi, ca Linda Lê, de exemplu, sau librari parizieni, ca Jacques Baujard, care sunt consideraţi … istratieni, şi care şi-au petrecut o mare parte din viaţă citindu-l, studiindu-l, editându-l, creând, asemenea lui Jacques, primul festival literar Panait Istrati (15-17 mai, Paris).
Cu Nikos Kazantzakis (stg)
Redescoperirea a început cu “Neranţula”, cu mica sa poveste de dragoste, cea a unei fete care iubea doi băieţi, a doi băieţi care iubeau aceeaşi fată, şi a cărei pierdere nu a dus la stingerea iubirii, ci la o căutare mistuitoare a două suflete. O căutare în care corpul îşi făcea datoria, trăind, lucrând, avansând, în timp, însă sufletul era cu desăvârşire pierdut, acolo, în pletele fetei amare ca o portocală grecească. Istrati şi-a căutat de fapt drumul, casa, braţele în care ar fi vrut să-şi găsească pacea. Călătorim, cu toţii, inconştient, dintr-o ţară în alta, din braţele cuiva în braţele altcuiva, nu pentru că ne e rău sau pentru că o ducem rău, ci mânaţi de dragoste. De dragoste ca de o scânteie necesară pornirii. Plecării, drumului. Scrierile lui Istrati, nu doar “Neranţula”, ci toate, şi “Chira Chiralina”, şi “Haiducii”, toate sunt mărturii ale căutării inconştiente ale dorinţei de a se pierde. Întru cineva.
Citiți și Ce-a fost între Henriette Yvonne Stahl şi Panait Istrati
Panait Istrati a iubit, enorm, de fiecare dată mistuitor, câteodată chiar căsătorindu-se: de patru ori. Recitind “Neranţula”, presărată, ca toate operele sale, de nenumărate citate şi gânduri despre ceea ce căuta, despre cea la care visa – “„Oh! bărbatule! când femeia îţi poate fi un prieten, ea este mai nepreţuită decât cea mai bună dintre neveste, mai completă decât cea mai voluptoasă amantă şi întrece cu mii de coţi cea mai deplină prietenie pe care un bărbat o poate avea pentru alt bărbat, deoarece femeia e complexă şi diferită, ca şi pământul care ne farmecă şi ne hrăneşte!“ – m-am întrebat dacă a găsit-o până la urmă. Dacă cineva i-a spus, aşa cum o fac azi amicii, cântecele triste de dragoste sau filmele siropoase în care toate se termină bine, “you will be loved“.
George Ionesco, pantofarul care i-a fost prieten, regreta adeseori alegerile lui Panait, care erau adeseori dictate de impulsuri, venite din inimă, e adevărat, dar niciodată din pacea inimii sau din iubirea ca dragoste. “Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, scrie Marin Preda, “cel mai iubit dintre pământeni”, pierdut într-un 16 mai 1980. Dar, ce e dragostea, de câte feluri e, cum o recunoaştem? E chestie de noroc, de serendipitate, sau e iar o promisiune pe care viaţa (şi alţii) ne-o fac şi noi o credem, naivi?
“Ah, biata inimă omenească! Cu ce uşurinţă se avântă pe făgaşurile bucuriei! Cât suntem de orbi!“, exclama Istrati în “Chira Chiralina”. Avea dreptate. Credem, de fiecare dată, ca şi Istrati, ca Marin Preda, că va fi bine. Şi de fiecare dată zeilor nu le vine a crede: dacă ar fi existat cu adevărat, oare Platon ar mai fi descris nucleul iniţial?
Jocul, este simplu, ei l-au înţeles: iubirea este un joc, o căutare, un drum extrem de fragil, de blând, de mers la înălţime, care însă este foarte uşor de frânt. “Femeia aceea l-ar fi putut ridica, da aripi, o iubea, dar nu suficient, deci a plecat după o alta care îl aştepta la Nisa. Ce păcat…“, se plângea George Ionesco. “Cât de târziu ne învaţă viaţa să preţuim sentimentele la adevărata lor valoare… Cu câtă înverşunare ne risipim toţi frumoasa şi înşelătoarea tinereţe, care nu mai revine niciodată… Cu câtă dărnicie risipim aurul curat în schimbul tuturor tinichelelor sclipitoare...”, scria Istrati în “În căutarea femeii-prietene”. Cea descrisă şi în “Neranţula”…
În fine, cine ştie, poate că aripile nu sunt suficiente, sau poate că iubirea nu funcţionează cu aripi, ci cu imbolduri, cu arătarea aripilor. Desemnarea, nu acordarea. Sensul, nu justificarea. Poate că aripile nu sunt iubire. Şi că învingătorul, atunci când câştigă în acest joc atât de vechi, de dragoste, fiind lucid, pierde tot. Iar cel care pierde, câştigă nimicul.
Pe Iulia o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Domnul Iisus, domnul Eminescu și domnul Georgescu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
