N-aş putea să vă spun de câte ori am auzit această întrebare! Ca un reproş, ca o curiozitate, ca o ironie, sau pur şi simplu, cu maliţiozitatea celui care ştie că n-o va face, deşi o visează în fiecare zi din viaţa lui. Îmi amintesc o fostă colegă de muncă din Spania, ea mă încuraja să mă intorc în ţara mea: îmi vorbea despre acomodare, ori acomodarea în casa de unde ai plecat pare mult mai simplă decât în sens contrar. În mod logic, aşa ar trebui să fie. Vorbeşti limba, chiar dacă unele cuvinte îţi sunt încă străine. Ele, cuvintele care denumesc obiecte şi tehnologii importate după plecarea ta, le deprinzi târziu, nu-ţi sunt la îndemână şi lucrul acesta te face să pari un farsor. Dar prietenii tăi se obişnuiesc cu lipsurile de vocabular, le acceptă, ajung chiar să cunoască cuvintele tale ciudate, denumind obiecte uzuale, le traduc şi celor din grupul tău lărgit. Lumea se obişnuieşte cu revoltele izbucnite fie din banalităţi, fie din probleme vitale: nu primeşti plasă la cumpărături, n-are rest şi te trimite pe tine să schimbi, copiii îţi sunt batjocoriţi de sistemul şcolar românesc, sistemul medical îţi este o necunoscută, nimeni nu-ţi răspunde la reclamaţii, la petiţii şi sesizări,nu ştii la cine să apelezi şi nimeni nu-ţi explică ce să faci ca repatriat. Abia acum realizezi că este o umblătura mare şi cu repatrierea, nu doar cu expatrierea. În plus, la fiecare enervare, ai parte de un zâmbet ironic, şi de o replică menită să-ţi amintească că a fost alegerea ta. Ei ţi-au spus, de ce te-ai întors?
Nu-mi amintesc foarte clar sosirea, îmi amintesc în schimb plecarea din Spania. Întotdeauna îţi rămân în memorie momentele care marchează, şi despre asta îţi dai seama doar în timp, după ce amintirile îşi decantează emoţia. Acasă, timpul părea să fi încremenit în epoca tinereţii tale pierdute printre străini, părea c-ai revenit la anii pe care îi credeai cei mai buni. Eşti fericit o vreme, te cauţi printre amintirile acelor ani, încercând să redescoperi omul care ai fost, atunci când ai plecat. Îngropi prin cutii de la Ikea dovezile amintirilor recente, aşa cum ai făcut cu celelalte, atunci când ai plecat din lumea în care acum te-ai întors. Sunt momente de confuzie, nu reuşeşti să-ţi aminteşti chipuri, nume. Oamenii din viaţa ta se amestecă, se încâlcesc între etapele parcurse, uneori le vorbeşti în catalană foştilor colegi de liceu, pentru că pur şi simplu nu mai ştii unde să-i situezi în viaţa ta. Eşti defazat şi confuz, pare că fusul orar îţi vine de hac, deşi între locul abandonat şi satul tău din Apuseni sunt doar două ore de diferenţă. Umbli prin lume ca un somnambul , eşti ba în casa de acolo, ba în cea de aici, iar în vise eşti undeva într-un loc pe care nu reuşeşti să-l defineşti nici geografic, nici spiritual. Te trezeşti fiind o străină printre ai tăi, deşi îi simţi ai tăi, aşa cum niciodată nu i-ai simţit pe cei de acolo. Nu este o dramă, n-am resimţit întoarcerea ca pe o dramă, dar categoric este o nouă provocare. Te obişnuieşti să vezi în asta o binecuvântare. Mergi înainte, suspinând în ritmuri de flamenco, şi dansând pe ritmurile unei societăţi pe care o accepţi înainte de-a te accepta ea. Este acelaşi joc, doar că îl faci cu mult mai mult curaj, sunt oamenii tăi, cei care continuă să-ţi pună mereu şi mereu aceeaşi întrebare stupidă: de ce te-ai întors?
După ce-ţi trece entuziasmul şi bucuria provocării, ajungi să te întrebi şi tu acelaşi lucru. Pare că nimeni nu te vrea, nu prea eşti de folos, aşa cum ai crezut c-o să fii. Ai o vârstă, experienţa ta nu contează pentru că prefixul vârstei este unul nefericit, şi problema cea mai gravă e că nu mai ai 
relaţii. Nu-ţi poţi încă răspunde la întrebarea cu întorsul, dar îţi reaminteşti foarte bine de ce ai ales să pleci de aici. Îţi cauţi un drum, îţi faci un drum, te împiedici de birocraţia despre care ai uitat. Trec ani până când să realizezi că nu vei înţelege niciodată sistemul după care funcţionează societatea din care ai fugit odată. Unele bobârnace le încasează copiii tăi, acestea fiind cele mai grave şi pe care nu le poţi ierta. Sistemul şcolar românesc este o catastrofă pentru copiii reveniţi în ţară. Unele lovituri au repercursiuni asupra contui tău bancar. Îţi cumperi, printre altele, dreptul de a-ţi folosi maşina, singura maşină de familia, adusă de dincolo. Plăteşti pentru ea o taxă enormă, ca să poţi umbla pe şoselele patriei tale. Sănătatea te costă enorm, dar asta e problema tuturor, nu doar a ta. Te obişnuieşti cu dispreţul de-a fi clasificat căpşunar, cu asta te-ai învăţat de dincolo, unde erai un emigrant. Într-un târziu, îţi găseşti şi tu rostul, copiii tăi la fel, maşina îmbătrâneşte şi până la urmă o schimbi. Amintirile se decantează şi ele, îţi faci noi relaţii, legi noi prietenii, îţi construieşti o viaţă nouă. Eşti altul, din nou. Ai trăit, ai răspuns unei provocări. Şi poate, în sfârşit înţelegi şi tu de ce te-ai întors. În fond şi la urma urmei, nu trebuie să înţeleagă nimeni de ce ai ales să te întorci. Este suficient s-o faci tu!
Vă invit să citiţi despre plecare, despre drumuri şi căutări în romanul „Sârme şi portocali”, apărut curând la Herg Benet Publishers.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Ce mâncăm pentru a ne controla greutatea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
