De ce sunt româncele așa posace?” m-a întrebat un prieten, ziarist străin, în prelungirea unor discuții pe care le avuseserăm despre fetele din România, despre culoarea politică a acestora și despre flirt în contextul întâlnirii dintre două culturi. Mai precis, de ce în România nu zâmbește nimeni în contactul superficial și episodic dintre reprezentanții celor două sexe?
Bietul om, care e destul de umblat prin lume, a revenit puțin traumatizat de la București. Mi-a spus că e singurul loc unde nimeni nu i-a răspuns la zâmbet prin zâmbet. Nu se gândea doar la vânzătoarele din magazine sau la arătările artificiale de la recepția hotelului, dar chiar și atunci când s-a rătăcit pe Lipscani, cele două trecătoare care au catadixit să-i răspundă au făcut-o pe un ton ofensat, de parcă l-ar fi bănuit pe loc de cele mai întortocheate intenții.
La barul hotelului, fata drăguță și „îmbrăcată că o Betty Boop postmodernă”, după cum mi-a descris-o acest om, care a făcut studii de semiotică, părea a fi în plin studiu pentru un examen în arta posăcelii. „De ce, oh, de ce?”, m-a implorat el frângându-și mâinile și exagerându-și retoric traumă. „De ce atâta posăceală?” Văzându-l cum își frânge teatral mâinile fără să creadă și conștient că ceea ce face e neconvingător și doar teatral, dar că prin asta comunicăm, mi-am dat seama că la noi lipsește într-adevăr un cod elementar al limbajului corporal și facial.
Am pierdut, dacă l-am avut vreodată, acel „body language”, limbaj al corpului din antropologie, care diferă, desigur, de la o cultură la alta, dar care la noi pare să nu fi lăsat nicio urmă. Fețele care l-au traumatizat pe bunul meu prieten nu o făceau dinadins și nici nu erau ofensate, cum totul părea să o arate. Pur și simplu, ele trăiesc într-o cultură în care limbajul corporal se apropie de zero.
Sîntem singurul popor latin care nu știe să vorbească cu mâinile. Destrămarea țesutului social sub comunism, dacă nu cumva ea începuse cu mult înainte, a anihilat codurile expresiilor gestuale și faciale, acoperind totul cu o masca fixă de neîncredere ostilă. „Neîncredere ostilă”: nuanța e importantă, pentru că există și neîncrederea glumeață în contactul inițial, de tatonare, dintre străini, mai ales de sexe opuse, neîncrederea amuzată reflectată în expresia faciala universală care spune: „ce-mi vinzi tu mie?” 🙂 Sau, mai precis: „ce-mi vinzi tu mie?… dar, te rog, continuă…”.
La români, asemenea nuanțe sunt greu de redat prin expresii și gesturi. De ce sunt româncele posace? Ele poate nu sunt așa interior, dar au rămas zidite, precum nevasta Meșterului Manole, în catedrala seriozității neamului.
Pe Dan îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
De ce să alegi un hotel situat lângă aeroport?
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
