Ne cunoaștem de mult. Blondă, ochi verzi, fâșneață. Cel puțin așa mi-o aduc aminte. Dezinvoltă, lipsită de complexe sau de bătăi de cap precum restul suflării feminine aflate o idee mai aproape de pământ și cu capul o idee mai bine înfipt pe umeri. O priveam toate cu o admirație mută amestecată în doze generoase cu invidie. Ea mereu se descurca cu toate, dar mai ales cu toți.
Câțiva ani – destui! – i-am pierdut urma prin lume. Promitea să ajungă departe. Avea toate datele. În timp ce noi, ștersele și ghinionistele în dragoste, cumpăram cărți pe rupte, ea primea bijuterii pe rupte. Și atunci, noi cumpăram și mai multe cărți, iar ea clipea și mai des din gene. Că așa e viața, echitabilă!
Am regăsit-o însă, de curând. Nu am fost cine știe ce prietene vreodată – nu mă ridicam la înălțimea cercului ei pe atunci – dar bucuria revederii la maturitate, a scurtcircuitat distanțele autoimpuse în frageda tinerețe. Astfel că ne-am trezit rapid împărțind cafea, țigări și amintiri.
Aflu că trecuse prin două divorțuri, de la care se alesese cu ceva cheag, dar și cu câte un copil, două fete, rămase fiecare cu respectivul tată. Așa că avea mult timp pentru ea însăși, în continuare cea mai importantă persoană din viața ei. Dar sclipirea aia de încredere nemărginită în sine se stinsese între timp. Îi luase locul o undă de disperare, abia simțită, dar care promitea serios pentru următorii zece ani, probabil ultimii de semiglorie, înainte de apusul definitiv.
– Vai, ce mă bucur să te revăd! Ce bine arăți, îți merge excelent, așa e? Te-ai măritat, ai copii? Vreau să știu tot!
Avântul ei mă nedumirește ușor, dar nu vrea să o dezamăgesc sau să plătesc acum niște polițe existente doar în mintea mea de copilă necoaptă de pe vremuri, așa că îi țin isonul și îi răspund. Totuși, destul de formal, fără detalii.
Însă ea e pornită pe destăinuiri, așa că nu ține cont de rezerva mea și se apucă serios de săpat prin amintiri…
– Ce vremuri frumoase am trăit… Draga mea, dacă îți spun că nu cred că a rămas vreun băiat din grupa noastră de la facultate fără să-mi fi trecut – sau eu lui, cum vrei s-o iei – prin pat. Aia, da, tinerețe, așa cum am avut eu… ăăăă, noi…
Mă înverzesc. Am fost colege de facultate – dar asta nu ar fi o problemă, dacă nu ar fi fost și soțul meu în această „grupă” a noastră de care vorbește ea.
– Ei, na, ești grozavă, chiar toți? îmi adun eu cu greu cuvintele.
– Aproximativ… mai puțin tocilarul ăla de Grigore (da, ăla e bărbată-miu)…
Respir ușurată. Am scăpat. Mă simt de parcă era gata să mă calce trenul, dar un miracol de ultimă oră m-a apucat de-o codiță și m-a trântit, în siguranță, pe peron.
– Dar nu-ți spun că acum doi ani am descoperit că lucrăm în aceeași corporație, doar că în sedii diferite? Și știi tu, draga mea, ce s-a schimbat omul? E superb! De data asta nu l-am mai ratat, acum nu s-a mai rugat el de mine, cât pe ce să mă rog eu – ei, vorba vine! – de el.
Mă înșelasem. Trenul deraiase, se urcase pe peron și trecuse cu toate roțile peste mine, înainte și înapoi…
Citiţi şi
Ce trebuie să știi despre condițiile de împrumut la amanet pentru bijuteriile din aur
Ce pierdem de când nu mai citim
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
