Am scris despre ei și cu ei acum mulți ani. Am scris pe Catchy ascultând Pyx Lax când inima îmi era atât de fragedă și plutea într-un cosmos în care eu îi porunceam destinului să fie bun și îngăduitor. Acum zece ani îmi îndeseam inima în viața unui bărbat care arăta ca un glob închis, glob în care nu intra niciodată lumina. Esacaladam zilnic zidurile fricii, nesiguranței și neiubirii. Îmi exersam inutil independența sentimentală, când a lui inimă căuta alte iubiri, demne de idealurile lui.
Au urmat lupte în a învăța să-mi retrag ochii și sufletul de la durerea și urâțenia în care am fost azvârlită. M-am retras în cotloane, asemenea unui câine rănit și furios ca nu cumva, eu cu amărăciunea mea să strivesc și înnegresc bucuriile celorlalți. A fost o retragere defensivă, era cu scopul de a mă odihni, de a-mi bandaja rănile pentru a putea mai târziu să umblu prin lume, să construiesc castele pentru următorii oamenii ce vor veni.
Am scris acum mulți ani despre un Dumnezeu care îmi era partener, un Dumnezeu pe care astăzi îl pierd și îl regăsesc.
După mulți ani, am istorisit unui drag prieten, toată povestea poleită și am omis cu bună știință detalii, realități, gesturi pe care, poate, dacă le-aș povești acum, nu aș mai ști să gestionez urmările aducerii aminte.
Acum mulți ani, ascultam Pyx Lax, iar eu îmi visam următoarele veri pe o plajă arzătoare în Grecia. După zece ani, la 31 de ani, omul sufletului meu, îmi pregătea o vacanță în Grecia. Mereu am visat la o vară vindecătoare. Nici eu nu am mai avut curajul să plec în Grecia și nici vindecarea nu mi-a mai fost dată.
Isabella Rosellini, 1988 ©Robert Mapplethorpe
Am reînceput să scriu pe Catchy când urâțenia chipului meu domnește în haosul adus de nu știu ce curent răzvrătit iar orice tentativă de a-mi astupa urechile și inima eșuează. Scriu acum, când țărmul și farul sunt atât de îndepărtate, iar eu am pierdut șirul anilor si amintirilor. Scriu acum cu gândul că trebuie să învăț a purta cu mine urâta povară de a mă adapta unui nou job, unei noi vieți, unei alte boli, unei noi despărțiri.
Sunt stângace în a-mi scrie dorurile și neajunsurile. Sunt stângace în a-mi iubi părinții și unicul bărbat care parcă uneori îmi simte bătăile inimii oriunde aș fi, sunt stângace în a-mi lăsa lacrimile să curețe orice păcat, sunt stângace în a ridica sanctuare ale eternității mele.
Scriu banalități și inutilități pentru că tot ce nu vindecă timpul și Dumnezeu vindecă scrisul. Uneori scrisul oprește sângerarea, muzica pansează rana, iar oamenii de lângă tine te sprijină în a face pași mărunți pentru a deveni capabil de a respira și merge din nou.
Guest post by Alexandra Ignat
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Decât fericită la Costinești, mai bine în depresie la Monaco
De obicei, 1 decembrie e despre România
”Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
