Pe 26 iulie 2016 aveam să câştig una din luptele importante cu mine însămi. Mi-am dorit mult să intru la medicină şi, deşi mai dădusem o dată admiterea şi nu fusese cu final fericit, nu am renunţat la visul meu, nici măcar atunci când mi-a fost cel mai greu. A fost ca un duş rece şi ca o conştientizare că tot ceea ce este greu şi tot ceea ce tu numeşti „eşec” pe termen scurt, e al naibii de benefic pe termen lung, pentru că te ambiţionează şi îţi alimentează dorinţa de a-ţi lua, într-un fel, revanşa, asta dacă ştii despre tine că eşti un luptător.
Mi-am luat un an sabatic între timp, un an ce a venit la pachet cu un Youth Exchange în Cipru, cu serviciu într-o multinaţională, cu dezvoltare personală, cu călătorit, cu poveşti frumoase ale oamenilor pe care i-am cunoscut în perioada aceea şi cu multe lucruri învăţate despre mine. Cu toate astea, nu m-a întrebat nimeni despre orgoliul meu rănit şi despre motivaţia mea… nu totul este roz şi floare la ureche.
Am fost la filologie şi nu ştiam decât cinci formule chimice. Mi se părea totul chineză la chimie. Asa că aveam să fac două luni pregătire cu un profesor şi, în rest, urma să mă descurc singură. Şi, deşi şansele erau puţine să reuşesc, ceva în sinea mea îmi spunea că „n-ai să dai greş”. Şi chiar n-am dat. Dimpotrivă. Trebuie să ai un gram de nebunie în sufletul tău care să te facă să crezi că poţi. Şi mai trebuie sa-ţi găseşti şi o motivaţie bună pentru că altfel te cam pierzi… Eu, una, mi-am găsit-o, iar când mă gândeam că nu mai pot, îmi aminteam de mama şi de tata şi atunci ştiam că pot. Ştiam că atunci când îţi este cel mai greu, atunci trebuie să tragi cel mai mult de tine. A fost cu muncă, chiar a fost!
Nu sunt fericită când nu fac lucruri grele, mă plâng atunci când le fac, dar sunt mândră de mine după ce trec de ele. Aşa a fost şi aici. Am fost mândră de mine până la prima sesiune când, deşi trebuia să încep totul în forţă, eu mă simţeam obosită şi epuizată înainte de a o începe… pentru că vezi tu, viaţa la medicină nu e aşa simplă, până în sesiune ai colocvii şi examene, stres şi lipsă de timp pentru tine.
Şi când, în sfârsit, credeam că mi-am găsit drumul în viaţă, am primit o lecţie, poate cea mai tare de până atunci: că, într-o zi, te trezeşti aşa cum nu erai în fiecare zi, aşa cum nu ai crezut că vei fi vreodată …şi cu o simplă decizie, îţi schimbi cursul vieţii şi o iei de la capăt. Exact ca o apă care curge şi, când se loveşte de o stâncă, îşi schimbă direcţia… Aşa şi eu: m-am cam „împotmolit” şi asta mi-a dat de gândit. Parcă viaţa frumoasă de la medicină din mintea mea nu coincidea cu nimic din ce se întâmpla în realitate. Pasiune-pasiune, dar când stresul e la ordinea zilei, iar tu nu îţi vezi fiecare zi din viaţă aşa, deja nu mai e pasiune.
M-am putut gândi la renunţare, mă gândeam că aveam toate drumurile, toate cărările şi toate potecile în faţa mea, iar eu nu ştiam pe care să o apuc şi nu voiam să greşesc. Am luat pixul şi foaia în mână şi am început să-mi amintesc de ce am început această facultate, ce m-a motivat, de ce m-a adus aici viaţa… că doar cu permisiunea mea a făcut-o, ce nu-mi place, de fapt, ce altceva aş putea face şi mi-am dat seama că orice aş fi scris, sufletul meu era în altă parte, sufletul meu îmi urla că nu vibrez mai bine în altă parte şi să am încredere în primul instinct.
Facultatea mi-a creat o repulsie, o repulsie bazată pe faptul că mă dedic atât de mult studiului, încât ajunsesem să cred că mie chiar îmi place stresul. Că mă hrănesc zilnic cu el. Că este normal să-l integrez în viaţa mea de zi cu zi. Nu ştiam unde îmi este timpul în care eu ar fi trebuit să îl petrec cu mine, pentru mine, pentru Alexandra sufletistă şi profundă, şi nu numai pentru cea studioasă. Nu înţelegeam de ce aleg să mă leg la cap cu o chestie atât de grea. Până şi un cofetar era mai fericit decât mine… şi după o revelaţie: „dar, stai, mi se pare greu şi ce face un cofetar. De ce subestimez munca altora?”, mi-am dat seama că greşesc.
De ce am impresia că dacă m-aş duce oriunde în altă parte, voi fi întâmpinată cu eclere şi voie bună? Peste tot munceşti, peste tot te implici, peste tot vei fi perfecţionistă şi vei fi rănită atunci când nu-ţi iese ceva aşa cum ai fi vrut…
Nu înţelegeam de ce aleg să fac atâtea sacrificii. Nu mă mai recunoşteam. Pentru câteva zile, am fost fix genul acela de persoană negativistă, care pentru fiecare soluţie găseşte o problemă. Urlam prin toţi porii că eu am ceva în mine ce mă împinge să fiu uşor rebelă, să nu respect regulile altora. Îmi spuneam că nu vreau să trăiesc în compromis, că eu nu sunt făcută să trăiesc în compromis, că nu merită să te sacrifici pentru nimic în viaţa asta, nici pentru carieră, şi pentru a fi apreciat după ceva timp, nici pentru un pacient, nici pentru confortul de mai târziu… pentru nimic. Trăim în prezent, în prezent ar trebui să ne fie bine, în prezent ar trebui să ne găsim liniştea şi fericirea, nu peste trei ani, nu peste şase!
Însă, cu ce era de vină medicina aia frumoasă pe care mi-am dorit-o în viaţă, care m-a făcut să cred că am potenţialul unui doctor bun? Cu ce era de vină dorinţa mea arzătoare de a învăţa lucruri importante, de a învăţa cum să salvez o viaţă într-o bună zi? Cu ce erau toate astea de vină? Nu eu eram oare cea care spuneam că îmi plac lucrurile grele, că nu mă feresc de ele, că îmi place la nebunie să fac alegeri, că vreau să mă descopăr până în măduva oaselor ca să nu mai ajung vreodată să fac cunoştinţă cu mine în unele dimineţi? Nu eu eram cea pasionată de dezvoltare personală şi îmi ziceam că medicina îmi oferă cel mai bun cadru în acest sens? Nu eu eram cea care spunea că „sunt studentă la medicină e modul meu de a ma exprima în lume momentan”? Nu eu eram cea care credea în „Răbdare înseamnă să înţelegi că dacă tragi de iarbă, nu o să crească mai repede” sau în „Cineva stă la umbră astăzi pentru că altcineva a plantat un copac cu mult timp în urmă”? Unde era răbdarea mea acum?
Nu spun să încasezi şuturile vieţii, nu spun să le accepţi, nu spun să accepţi compromisuri şi să uiţi de tine, spun doar cum îmi zicea sora mea: „Învaţă să te iubeşti năvalnic” şi de aici va veni fericirea ta! Învaţă să înveţi şi învaţă să-ţi gestionezi stresul, că altfel te gestionează el pe tine! Nu vreau să am toate cărţile ordonate, timp liber – de să ajung să mă plictisesc şi camera mea să fie lună, dar sufletul să-mi fie gol.
Bucură-te de lucrurile mărunte, ca şi cum s-ar termina peste ceva timp! Bucură-te de medicină, ca şi cum ar fi ultimul an al tău la această facultate! Bucură-te de ceea ce înveţi, de colegi, de halat… care, de fapt, nu e un simplu halat, e o uniformă şi trebuie să meriţi ca să o porţi!
Şi dacă vorbim despre compromis, de ce aveam impresia că o făceam pentru cineva anume? O făceam tot pentru mine: pentru mine peste un an, pentru mine peste doi sau mai mult, pentru mine mai matură, pentru mine, cea care va reuşi să vadă altfel muntele ăsta colosal numit „responsabilitate”, pentru mine, cea care o să reuşească în viaţă pentru că am în suflet o ambiţie şi o nebunie care nu minte… Nu ne-am născut să pierdem. Nu ne-am născut să fim mediocri, nu ne-am născut să ne mulţumim cu puţin. Crede în tine, roagă-te şi dă-ţi şanse! A, şi dacă vreodată ai să vrei să renunţi… aminteşte-ţi de ce ai început!
Guest post by Alexandra Veringa
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Despre idealism și bunele, dar nepracticele lui intenții
8 moduri prin care să-ți faci viața mai frumoasă. Cu exemple
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
