Spunem mereu, la plural: ”ne întâlnim”, ”ne îndrăgostim”, ”ne despărțim”, ”ne iubim”, într-o simbioză perfectă, pentru că ne plac lucrurile tranșa(n)te, clare, fără relativități, fără digresiuni. Dar nu spunem niciodată ”ne vorbim”, nu pentru că ar fi incorect gramatical, având în vedere forma lipsită de reflexivitate a verbului, ci pentru că nu suntem obișnuiți cu acțiunea în sine.
Dar stilistica admite sensurile figurate și n-o face decât în avantajul nostru. Poate confesiunea să aducă puțin cu semnificația acestei expresii, care înseamnă, așa cum o concep, ”a împărtăși cu celălalt lumea noastră de cuvinte”, sau ”a pune laolaltă cuvintele, spre a ne cunoaște”. De ce avem nevoie să ”ne vorbim”? Pentru că suntem ființe raționale și senzoriale, entități unice și irepetabile care absorb lumea într-un anumit fel, distinct față de al celorlalți. Nu ne aseamănă nici sufletul, nici mintea, nici capacitatea de înțelegere, nici felul în care vibrăm, iar acestea pot fi, după caz, marile noastre neajunsuri sau, din contră, marile noastre atuuri. Ne pot face puternici și conștienți de propria noastră valoare, devenind centrul nostru de iradiere, sau ne pot îngenunchia, atunci când nu știm să le măsurăm la justa proporție și nici să le folosim în avantajul nostru și/sau al celorlalți. Pentru că avem nevoie de un moment de certitudine, acolo unde sunt doar tăceri.
Poți spune ”are ochii verzi ca marea”, dar nu poți afirma fără echivoc ”are sufletul curat”, pentru că intri pe tărâmul nisipurilor mișcătoare, acolo unde, orbit de aparențe, poți cădea oricând sub seducția fetei morgana. Există însă un teren situat la mijloc, între asperitățile realității și umbrele versatile ale interiorității oamenilor, iar acesta se numește confesiunea. Și da, ea este o nevoie, nu doar a noastră, ci și a celuilalt cu care soarta ne aduce față în față, indiferent de tipul de legătură pe care îl dorim sau în care nimerim, pur și simplu (să nu-mi spuneți că nu ați avut parte vreodată de întâlniri providențiale, în urma cărora ați rămas uimiți de neprevăzutul lor?).
”Statul de vorbă despre noi” face calea mai ușoară în carnavalul acesta atât de complicat (tot e vremea!), în slalomul printre atâtea măști pe care cred că e imposibil să le deslușești, atât sunt de bine confecționate, fardate și pudrate. Cred că e șansa pe care o merităm liminar, doar fiindcă suntem ființe umane. Un strict necesar, un confort la limita supraviețuirii. Să spunem cuvinte care să deschidă în noi drumuri spre celălalt, ca să ne putem întâlni undeva la mijloc. În mijlocul lor de preferat, în rotunjimea, sonoritatea, culorile și consistența lor de înțelesuri. Cât de mici, dar să desfacă în fiecare dintre noi și în amândoi nodurile cu care ne-am legat emoțiile, din ce cauză numai Dumnezeu știe…
Frica de a lăsa garda jos, ca nu cumva să ne prindă celălalt exact punctul slab care ne face vulnerabili, frica de a nu strica misterul, de a nu lăsa nimic din curiozitatea celuilalt să ne pervertească imaginea, de a nu părea mai prejos decât el (sau ea), de a evita plecarea celuilalt cu toate detaliile vieții noastre, mereu frica, în tot ceea ce ține oamenii departe unii de ceilalți. frică, teamă, angoasă, disperare, cuvinte care ascund necuvinte, tot atâtea fețe impenetrabile pe care le afișăm când ne simțim nesiguri.
Dacă aș putea, aș lua fiecare cuplu și l-aș exila pe o insulă pustie, să deschidă ochii, să se vadă singuri, departe de lumea nebună, nebună de tot (vorba celebrului film), cu marea în față și cerul deasupra – ca să-și imagineze proporțiile idealurilor proprii, așa cum ar trebui ele să fie în cadrul unei legături autentice – și nu le-aș lăsa la îndemână decât o limbă a lor, în care să se înțeleagă. Un fel de argou din care să lipsească orice urmă de ezitare și de rușine, ”nu știu”, ”nu pot” sau ”mai vedem”, și, mai presus de toate, aș lua cu mine la plecare tăcerea, lăsându-i pe țărm cu o singură farfurie, un singur tacâm, o singură pernă. I-aș aduce înapoi atunci când, istovind toate cuvintele, n-ar mai cunoaște decât alfabetul fericirii.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
