Trăim în vremuri “sucite”, cum îmi place mie să le descriu, în care oamenii trăiesc în lumi total paralele cu realitatea sau cel puțin cu realitatea mea. Nici întâlnirile nu au loc în parametri normali. Și apoi vine cuvântul magic: “Tinder”. Ce dracu e ăla Tinder? Și de ce aș recurge eu, o domnișoară cu principii de viață valoroase, la o aplicație de doi bani pentru a-mi găsi iubirea vieții?
Ei, bine, pentru că principiile au rămas aceleași și valorile morale la fel, însă vremurile au luat-o razna și oamenii își doresc interacțiune prin scris. Cea fizică e destul de scumpă, nu și-o permite tot omul, mai ales atunci când are câte una, alta de ascuns.
Și iaca așa am început să mă ocup de niște căutări, că deh, eu sunt fată modernă și nu aștept să îmi bată Făt -Frumos la ușă. Și după fel și fel de întâlniri eșuate sau conversații oprite după ce “sa” în loc de s-a și “duși” în loc de duș și-au făcut apariția în mesaje, am avut un “match” perfect.
@Kate Barry
Am schimbat câteva replici pe faimoasa aplicație, apoi ne-am întâlnit pe Instagram.
“Marius Valentin aici”
“Să facem o incursiune prin poze, că așa îi șade bine olteanului”
“Eu nu prea am, dar tu ai câteva :). Eșți o femeie foarte frumoasă”
“Mai știu. Eu am două calități și multe defecte :)))”
“Care sunt alea două?”
“Frumoasă și deșteaptă :))”
“Hahahaha”
“Altceva nici nu mai contează. De cât timp ești singură?”
“Din Decembrie; o jumătate de an”. Și nu mințeam. Avusesem o relație de 14 ani care mă sufocase, îmi pusese bariere, mă umpluse de nesiguranțe, de umbre și de deziluzii. După ce reîncălzisem ciorba de nenumărate ori, în acel decembrie mă simțisem eliberată, cu sufletul deschis către o nouă iubire.
“Mâine te duci la Dunăre?”
Urmă să plec acasă, la ai mei. Și asta îmi provoca durere. Tata era pe ultima sută de metri, simțeam asta și neputința de a rezolva o viață atât de importantă pentru mine mă făcea furioasă. Știam că pierd bătălia lui cu viața și, de asemenea, în adâncul sufletului, aveam certitudinea că urma să plece definitiv.
“Da”, am răspuns printr-un mesaj vocal.
Cumva, mi se părea prea frumos pentru a fi adevărat. Atât de mult îmi doream o relație, că parcă îmi era frică să nu dispară în câteva bătăi de inima și clipiri.
“Vezi că vin cu avalanșa de întrebări” am spus eu.
“:) Ia spune. Deja m-am pregătit”
“Ai făcut flotări și genuflexiuni?”
“Hai, spune, care ți-e povestea?”
“Măi, încerc să găsesc o persoană faină. Din toate punctele de vedere. Și tu?”
“Am ajuns la concluzia că în viața asta poți să ai noroc la orice, dar dacă nu ai noroc la oameni, totul este în van”.
A urmat liniștea nopțîi. M-am gândit că a fugit speriat de gândurile mele visătoare.
“Bună dimineața! S-a trezit dulceața? Am picat lemn aseară:)))”
Eram la muncă, am trimis un mesaj vocal.
“Eu ajunsei. Să ai spor și o zi frumoasă, așa ca ține. Eu nu am niciun chef, mai ales că e vineri”.
“Cine crezi tu că are chef? Dar… auzi, mâine plec. Ai chef de o ieșeala diseară?”
“Sigur. Pe unde îți place să ieși?”
“Cu siguranță nu Centrul Vechi”
“Pe unde stai?”
“Andronache. Tu?”
“Militari. Hai la jumătatea distanței:)”
“Hai la Maison des Crepes, la Romană”.
“Nu am mai fost, dar o găsesc:)) tu la cât termini?”
“La 8, dar cred că trebuie rezervare”.
“Mă ocup eu. Lucrezi în zonă?”
“Lucrez la Iancului, dar fac meditații acasă”
“Am înțeles. Atunci fac rezervare începând cu ora 8.30”.
“Eșți tu așa drăguț?”
“Sunt”.
“Eșți foarte înalt?”
“Măi, nu, 1.71, chiar nu-s înalt. Tu?”
“1.63”.
“E bine. Atunci la 8.30 la Romană”
Am schimbat câteva replici. Mi-a stârnit curiozitatea, interesul și mi-a plăcut de la prima poză. Ochii lui albaștri păreau sinceri și puțin trișți, dar mi-au ajuns în suflet. Până seara planurile s-au schimbat. Mă uităm la un film, mă gândeam dacă să mai ies sau nu. Parcă ar fi anulat. Prietena mea mi-a zis că sunt o fraieră că nu mă duc: ”dacă e marea ta iubire și o pierzi?” M-a bufnit râsul, m-am echipat ca o mini sorcovă, mi-am pus faimosul ruj roșu care nu dă greș niciodată și am plecat la întâlnire.
În fața Teatrului Național era un băiat îmbrăcat în negru, blond, frumos foc. M-am uitat la degete, nu erau urme de verighete. M-am gândit atunci: ori e un mare mincinos, ori chiar e singur. A fost una din cele mai plăcute întâlniri avute: conversație frumoasă, vin, struguri, brânzeturi, râsete, plimbare. M-a sărutat spunându-mi: “îmi placi mult, Anca”. Am simțit atunci că el era cel pe care îl căutasem o viața.
A două zi am plecat acasă. Au fost două zile triste, m-am întors pe o ploaie torențială plângând, mâhnită. L-am sunat și i-am spus că sunt prea obosită să ies. I-am propus să mă viziteze, în schimb. Îmi plăcea mult compania lui. A venit, am băut, am făcut dragoste, deși eram total nepregătită și mă gândeam eu că, dacă se întâmpla prea repede, o să dea bir cu fugiții. Dar mi-a plăcut atât de mult, încât mi-am spus că nu pot să regret asemenea clipe de explozie chimică și fizică.
A plecat cu ceva treabă câteva zile, în care am vorbit continuu. Eram deja îndrăgostită iremediabil. I-am propus să mergem la mare. Zis și făcut. Ceva acolo a apărut ca o minciună. Un alt nume. “Fuck, Anco!!! Cine dracu e asta?”
“Te rog să îmi spui cât ești de însurat și câți copii ai pe acasă”.
“Crede-mă că nu am nimic de ascuns”.
Am lăsat lucrurile așa, am dat crezare și am continuat cu iubirea. Nu mă simțisem niciodată atât de fericită. Doar că totul a durat trei zile. Ne-am întors și el a dispărut. Am zis “la dracu!” și am plâns o zi jumate.
Dar a revenit după patru zile, plângând, cu adevărul în dinți: ”sunt căsătorit și am două fetițe”. Bine că există vinul, altfel se întâmpla o crimă. “Dar suntem separați!” Și eu am luat de bună povestea.
Am avut o seară lungă în care am spus că eu nu mă lupt cu copiii și că trebuie să se gândească bine la toată povestea. Am adăugat și că îmi doresc o relație serioasă pentru că nu îmi plac aventurile.
Am căzut de acord că îl voi sprijini și că îi voi fi alături, fiind convinsă că știe ce vrea.
Am plecat în vacanță cu o prietenă. Am vorbit continuu, i-am dus dorul crunt, m-a așteptat la aeroport cu flori și sandvișuri, a urmat o noapte de amor nebun. Apoi a mai dispărut puțin.
De nervi și ciudă, am plecat la Viena cu fetele. Ne-am îmbătat în ultimul hal, am continuat să vorbesc cu el, iubind-l prostește.
La câteva zile am primit un telefon care mi-a schimbat liniștea: tatăl meu hotărâse să plece la ceruri. A fost un șoc mare, eram în transă. A venit acolo, în ziua aia urâta plină de lacrimi și mi-a fost alinare. Mi-a spus să mă gândesc la tata ca la o lumină puternică ce atunci încetase să mă sclipească. Au urmat zile de coșmar. Vină multă, regrete, furie, neputința și toate sentimentele se îndreptau și mai mult către el pentru a uita de durere. Cumva simțeam că ceva era în neregulă, însă îmi valida ideea de iubire cu fiecare vizită săptămânală.
A venit septembrie, am venit în București și a venit la mine; i-am deschis nu doar ușa casei, ci ușa sufletului meu. Mă cunoscuse în cele mai grele momente ale vieții. Știam că el este cel căruia trebuia să îi ofer tot ce aveam mai bun. L-am sprijinit, l-am adorat, l-am alinat. Am aflat cu stupoare și că eram însărcinată și mă mințeam că nu e bine să păstrez bebelușul pentru că îngurgitasem prea multe pastile, asta pentru că nu era momentul potrivit pentru el. Am plâns, am urlat, până am aflat că trebuia să mă operez, bebelușul luase altă cale, nu aceea a uterului.
Nu a plecat nici atunci, a fost lângă mine în fiecare moment. Din nou am mulțumit cerului că mi l-a dat.
Apoi a început durerea: fosta doamna, refuzul ei de a-i da minunile în grijă, mesajele ipocrite, teama, incertitudinea, durerea. Trebuia să îi fiu alături. Am făcut eforturi de înțelegere, am iubit și mai mult latura aia sensibilă pe care o descopeream. Am petrecut Crăciunul împreuna cu cele două fetițe ale lui, am petrecut primul revelion în doi. Am plecat în locuri știute de lume și neștiute de noi, ne-am iubit prostește și orbește.
Dar… în timp, ceva s-a schimbat. Nu îmi dădeam seama ce. Au apărut mesaje de la ea, prietenie subită, fotografii. “Ce dracu e asta?” Filmul se schimbase și am început să întreb. Știu că poate am greșit, dar mă simțeam rănită și umilită. Mi se părea ireal că un om că el ar putea să fie contrariul a ceea ce credeam. Îmi valida iubirea zilnic, însă simțeam că ceva se schimbase. Și au fost niște certuri urâte. Am plănuit o nuntă, dar nu am pus pistolul la tâmplă, a fost acolo lângă mine și simțeam că zbor.
Din păcâte, a plecat. Nu știu de ce, nu știu pentru cât timp și nici nu știu dacă se va mai întoarce.
Eu am rămas blocată, timpul a stat în loc de două săptămâni, aș vrea să îi spun că îl iubesc la fel sau poate chiar mai mult. Aș vrea să îl strâng de gât și să îl nasc, să îl iubesc, să îi nasc copiii și să îi trăiesc eu durerile, de ar fi posibil.
Aș vrea să îi spun și că îi duc dorul în fiecare secundă, că bătăile de inimă sunt pline de goluri, că îmi e dor de mirosul pielii lui, de sărutarea de dimineața de sub așternuturi, de el fericit sau de el liniștit și tăcut, de filmele alea pe care nu le suportam, dar pentru el le adoram, mi-e dor de liniștea lui, mi-e dor de ochii ăia pe care mi-am dorit doar să îi văd sclipind de fericire.
Știu că nu pot să pun lanțuri, știu că nu pot să îl oblig, știu că mă iubește și știu și că dă bătălii cu el, care, din nefericire, sunt epuizante și sufocante. Aș vrea să îi fur durerile și să trăim fericiți până la adânci bătrâneți, dar nu pot.
Nu știu să mă vindec nici pe mine acum. Sunt în locuri total diferite, îmi e rău, zac, fac lucruri din inerție.
Știu să îi spun doar să se întoarcă. Să facă lucrurile lucid, să învețe din lecții, să se gândească că toată viața e o luptă, dar că e mai frumoasă când te cerți cu persoană potrivită. Că el e atât de frumos și de bun, încât i-aș aduce o bucată de soare, un sfert sau chiar mai mult din lună și vreo câteva stele.
Vreau să știe că îl iubesc, că îmi curge prin vene și că îmi pare rău pentru greșeli!
Guest post by Anca
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
