Cam aşa arată modernitatea. Scriem, vorbim, ne dăm de ceasul morţii, predicăm, evanghelizăm până la apoteoză mântuirea prin iubire, dar în realitate, una spunem, alta facem. În realitate, prima reacţie e aceea de respingere, de neîncredere, de egoism sau nepăsare. Am vrea să primim ceea ce nu dăruim. Şi mai ales, am vrea să fim primii care lovesc, înainte de a fi doborâţi. Cu alte cuvinte, ioc încredere, zero asumare în a trăi viaţa. Suntem specialişti în declaraţii, dar în realitate refuzăm să trăim cu adevărat, pentru că viaţa doare, ne obligă să creştem, e riscantă iar noi suntem prea slabi să ne mai asumăm riscul de a trăi cu bune şi rele. La 1000 de ani, dacă am trăi atât, am fi la fel de smiorcăiţi precum un prunc fără dinţi, cerând exclusiv şi necondiţionat atenţia tuturor, cu deosebirea că noi n-am vrea să dăm nimic înapoi, în timp ce pruncii nu pot oferi nimic.
După ultimele analize ale unor pagini de internet dedicate acuplării celor mulţi şi necuplaţi, social media este cea care a generat un nou stil şi o nouă reacţie în dating: neîntâlnim-schimbămnumeredetelefon-nemai vedem-nunesunămvreodată. Sau: neîntâlnim-rezolvămproblemahormonilortropăitori-schimbămnumeredetelefon-nunemaiauzimvreodată. De ce te-ai mai chinui să rişti, să creşti o relaţie când te aşteaptă o sumedenie de altele, la îndemână?
De ce respingem înainte de a fi dat cu adevărat vreo şansă? Întrebarea şi-au pus-o specialişti şi psihologi. Iată câteva răspunsurile lor: unii au suferit eşecuri sentimentale când erau prea tineri pentru a putea accepta şi asimila eşecul emoţional. Adică şi-au început viaţa prea timpuriu, mult prea devreme pentru sufletul lor încă în formare.
Alţii sunt speriaţi, le e frică. Ne e frică să riscăm iubirea. Abandonul doare, la fel şi creşterea. Pentru abandon nu există pastile ca pentru durerea de cap. Nu trece cu „algocalmin”, nu se tratează cu antibiotice. Şi uneori, ori de prea multe ori, suferinţa durează pentru tot restul vieţii. Pentru că locul lăsat gol de persoana iubită nu poate fi umplut, nu poate fi astupat, nu poate fi ignorat. Uneori uiţi. De cele mai multe ori vei căuta un surogat. Şi în asta va sta pieirea oricărei relaţii noi pe care ai încerca să o construieşti.
Respingem înainte să dăm vreo şansă pentru că nu e niciodată vremea pentru a iubi, nu ne regăsim în asta, aşteptăm o magie nu un om lângă care să ne asumăm a fi oameni şi a deveni. Alteori, respingem pentru că celălalt nu se ridică la nivelul nostru de aşteptări, ori pentru că imaginea noastră despre sine este îndoielnică. Nu ştim cine suntem, cum am putea şti ce căutăm în celălalt? Şi nu de puţine ori, sub impactul media în care poveştile de dragoste sunt perfecţiunea întruchipată, vedem un singur lucru neplăcut în celălalt şi e suficient să nu mai putem iubi. Are ticuri, are obsesii, nu e perfect! Posibil Tu eşti?
Iubirea înseamnă abandon total, încredere totală, înseamnă să înveţi lecţia dureroasă a iertării de sine, de celălalt. Iubirea e a dărui înainte de a cere, a jertfi înainte de a avea pretenţii. Înseamnă să cauţi şi să oferi cu riscul de a nu fi acceptat uneori, ori de a fi trădat alteori. Să ai curajul să iubeşti un om imperfect, conştient fiind că şi tu eşti imperfect. Să investeşti în a creşte împreună, iar celălalt să fie dispus să facă la fel. Nu pentru o relaţie ca-n poveşti, ci pentru o relaţie perfectă pentru tine şi el, pentru tine şi ea. Mai există iubire şi acceptare într-o lume a celor slabi de suflet? Mai există asumare în lumea noastră colcăind de hedonism ieftin şi strâmb?
Pe Lacrima o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
