Să începem de la o notă lăsată de Mario Vargas Llosa în cartea Civilizația spectacolului (Humanitas, 2017): „În civilizația spectacolului, politica suferă o banalizare poate la fel de pronunțată ca și literatura, cinematografia și artele plastice, ceea ce înseamnă că, în cazul ei, publicitatea și sloganurile sale, locurile comune, frivolitățile, modele și ticurile ocupă aproape în întregime locul deținut înainte de argumente, programe, idei și doctrine.” Ce a vrut să spună autorul?
Autorul a vrut să ne spună că suntem proști când stăm și râdem ca proștii de acești proști care ne conduc, fiindcă râsul nostru nu curge într-o alternativă politică.
Hai, să fie clar: hlizeala nu dă legi. Hlizeala nu dă ordonanțe de urgență (noaptea, ca hoții!). Hlizeala nu împarte banii publici. Hlizeala nu decide ce agent economic trăiește și ce agent economic moare. Hlizeala nu decide ce categorie de bolnavi trăiește și ce categorie de bolnavi moare. Hlizeala nu împrumută bani ca să cumpere cu ei armament la suprapreț, după dictare. Hlizeala nu ține loc de Justiție. Hlizeala nu anulează barbara Declarație 600.
Hlizeala e bună la teatru și în viață, când ne confruntăm cu comedia (să nu uităm nici esențialul, lăsat nouă de domnul nostru Bohumil Hrabal: omul e un animal care râde).
Mai departe, însă, această tratare a politicului ca pe o civilizație a spectacolului este un semn copleșitor de prostie. Stăm și râdem de oile lui cutare, de motostivuitoarele cucoanelor cocoțate la vârful statului, de analfabetismul miniștrilor de la Interne și Educație, stăm și râdem de frivolități și de ticuri. Suntem, categoric, foarte proști.
Citiți și Are cineva adresa de mail a lui Molière? Întrebăm pentru o prietenă
Argumente, programe, idei și doctrine? Uitate-s vremurile acelora, după cum bine constata și domnul Llosa! Și să nu credeți că e un spectacol local, de-al nostru, că nu e (nu scria domnul Llosa pentru noi…). E la vârful lumii (altfel, cum a ajuns un personaj de desene animate proaste președintele Statelor Unite ale Americii?). E un spectacol care, firește, nu doar că nu ne duce înspre timpuri îndurabile, dar se va și deconta foarte scump.
Pofta globală de facil, triumful superficialității, lipsa de rigoare și chiar de discernământ – ce spectacol mai grotesc decât ce dă omul când abandonează politicul (adică tocmai scenaristul vieții lor în comun și în particular) clovnilor ratați?
Concluzii? Nu sunt altele. Se știa încă de la clasicii ruși: râzând de ei, râdem de noi. Ne hlizim ca maimuțele (ca pavianul cu mantie?) în fața oglinzii, cu jalnicul nostru chip comun (ceea ce vrea să spună, mai departe, că natura umană spre acest deznodământ a tânjit perpetuu, dar abia acum are mijloacele tehnologice care să îi împlinească visul de aur al prostiei universale).
Alegerea pe baze raționale, logice, pe baza competențelor dovedite? Du-te, nene, și cântă la altă masă! Civilizația spectacolului (scandal!, scandal!) a reușit această formidabilă performanță: a generalizat prostia până într-acolo încât nicio prostie, oricât de scandaloasă, nu mai scandalizează, de fapt, pe nimeni.
Bine, nu și în Islanda.
Dar Islanda e o altă poveste.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
”Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
