Vreau să slăbesc… Am tot ţinut diete… Am slăbit, daa… însă doar pe moment. Ulterior m-am îngrăşat din nou, chiar mai mult… Nu pot rezistă tentaţiilor! Şi apoi, de ce viaţa mea ar trebui să fie o eternă cură de slăbire?!… Vreau şi eu să mă simt liberă, să-mi fac orice plăcere culinară poftesc! Până la urmă… ce altă fericire am pe lumea asta? Dar totuşi… când scap la bunătăţi… recunosc că liberă şi fericită tot nu mă simt! Şi putere să mă înham din nou la alt set de restricţii nu mai am!… Deci, rectific: vreau să fiu slabă, nu să SLĂBESC…
Mă vreau altfel. Aşa declar. Asta ştie şi cântarul, şi dulapul de haine pe care îl urăsc, şi câteva prietene. Pe care le urăsc, de asemenea… Fiindcă, atunci când reuşesc să mă convingă să ieşim pe undeva, ele încap împreună într-o oglindă…
Azi mă voi întreba pentru prima oară DE CE vreau să fiu suplă? Ce mi-ar aduce silueta dorită? Cum m-aş simţi?…doar închid ochii şi încerc să îmi imaginez… De ce nu pooot?…S-o iau altfel: de ce cred eu că mă aflu în această situaţie? În aceste chingi? De ce alţii, care mănâncă mai mult şi mai vinovat decât mine, nu sunt supraponderali, iar eu da?
Mi-e jenă să o recunosc, fiindcă ştiu că a pueril… dar undeva în adâncul meu, există crezul că viaţa îmi datorează fericire şi libertate. Hai că aşa e! Chiar cred asta! …deşi sunt de acord şi că viaţa în această dimensiune este doar o şcoală. Tot ce trăim sunt lecţii. Şi că, la şcoală fiind, ne este relativ uşor să ne descurcăm la anumite materii, iar la altele ne poticnim. Mie, când se apropie ora de „imagine personală”, îmi vine să chiulesc! O şi fac de câte ori pot, dar cel mai adesea mă regăsesc în ultima bancă, făcută de ruşine şi ameninţată că nu trec clasa! Degeaba am talent la alte materii… Uite, de exemplu sunt as la „făcut copii frumoşi şi ascultători”, „independenţă financiară” şi am note bunicele şi la „părinţi care mă ajută”… Dar ce folos… nu pot fi recunoscătoare pentru toate astea… Ceva îmi scade media…
Mi s-a mai spus în timp că lecţiile la care am probleme nu sunt întâmplătoare… şi că în Sinele meu ştiu că am nevoie de ele. Că am venit aici hotărâtă să le rezolv… Că uite, greutatea asta ar fi CRUCEA mea şi motivul pentru care exist! Pfff… să fim serioşi… Aşa mă bate gândul să aleg să nu mai lupt cu nimic în viaţa astaaaa… O fi crucea mea, ok, dar cred că o… amân. Pe altă viaţă. Am obosit. Să se reporteze şi gata.
Problema e că dacă rămân repetentă, dacă mă declar depăşită şi învinsă, treaba asta nu mă va afecta doar pe mine! Ştiu că mă voi îmbolnăvi şi atunci va avea de suferit toată casa mea, familia, bugetul. Daaaa, bugetul ăla în numele căruia acum nu mă îndur să cumpăr un avocado, deşi se spune că e o grăsime sănătoasă… Planurile celor dragi cu viaţa lor vor fi date peste cap. În plus, pentru copiii mei, amânarea şi renunţarea nu sunt tocmai mesajul pe care vreau să îl transmit… Aş vrea ca ei să fie mereu tari pe poziţii când apare o problemă, să treacă la acţiune, să fie hotărâţi, să aibă stimă de sine şi încredere în ei! …şi ştiu că aşteaptă să înveţe asta de la mama lor…
Îi iubesc! Vreau să le fie bine şi aş face orice pentru asta! Problema e că poate… pe mine nu mă iubesc cât ar trebui… Stau şi mă întreb de ce… Cu ce mi-am greşit?
Trupul ăsta de care nu sunt mulţumită este animat de o bucăţică de Spirit desprins din Dumnezeu… care a călătorit ca o stea prin univers, până s-a cuibărit în buletin la mine. Hmm… chestia asta cred că ar trebui să mă facă să nutresc ceva mai mult respect… Şi dacă tot sunt gazda unei …entităţi atât de importante, poate ar trebui să nu accept să îi ofer cu nimic mai puţin decât merită: cea mai frumoasă manifestare fizică şi cea mai înalta vibraţie a gândului şi a simţirii mele!
Adică asta s-ar numi „trezire”, „conştientizare”, „reamintirea a ceea ce Sunt”… Majusculele astea le-am preluat şi eu din lecturile ezoterice… he-he… Mă atrag într-un fel, mda… Şi dacă ciocolata, sedentarismul, stresul, haosul din programul meu de somn şi masă, trăirile mele negative aş şti că alterează „carcasa” asta în care se mişcă un pic de Dumnezeu… ar fi cazul să decid că acest fel de a trăi nu e pentru mine! Şi aş şti foarte clar unde să caut opusul: sănătatea, tinereţea, frumuseţea, mulţumirea!
…dar asta s-ar numi IUBIRE… Iubire de Sine/Mine… Probabil aici ar fi punctul de plecare către ideea aceea de „fericire” la care eu nu reuşesc să ajung cu gogoşi şi cartofi prăjiţi…
De ce nu pot eu să iubesc „Minele” ăsta, aşa cum zic înţelepţii că mă iubeşte El? Se pare că e alegerea şi intenţia mea de până în acest moment. E o pedeapsă? Ce vreau să pedepsesc la mine? Mă ştiu vinovată cu ceva?… Sau poate vreau să pedepsesc ceva la cei din jur şi de aceea le introduc zilnic în peisaj cele 95 de kilograme ale mele, ca să vadă starea în care m-au adus! Şi fiecare gram în plus li-l dedic tot lor! Ce ştiu eu… poate soţului… copiilor… poate mamei, că nu m-a iubit cum scrie în cărţile de azi… Ori poate şefului, că cel mai consistent strat adipos l-am accesat în anii de când lucrez la firma lui… Oi fi vrut în adâncul fiinţei mele să le spun ceva vreodată (despre mine) şi nu am reuşit în cuvinte? Este ceva ce nu vreau să văd, aud sau simt şi stau închisă după zidul asta? Ori, ce nu vreau eu să se vadă, audă, simtă despre mine, în afară?
Glumesc amar, dar până la urmă cred că ceva mă împiedică să renunţ la zidul cumva protector al kilogramelor mele… Ar trebui să sap mai adânc să văd ce apăr în spatele lui… Pe cine? Poate un copil fără putere? Cine l-o fi rănit? Când? De ce a refuzat să mai crească şi s-a ascuns acolo? De unde trebuia să îi vină puterea şi apărarea şi nu le-a primit?
Poate totuşi nu e cazul meu… eu nu mă ştiu slabă şi perdantă. Mai degrabă, greutatea mea trebuie să fie un stindard al revoltei şi nemulţumirii! Eu nu sunt niciodată mulţumită de nimic. Sunt perfecţionistă. Cer totul! Şi de la mine cer mult! Eh, se pare că ce nu mi-am cerut cu adevărat până acum a fost să slăbesc… Ha-ha… Dar totuşi, de ce construiesc celule adipoase în jurul taliei şi coapselor? O fi asta un semn că mi-aş dori să construiesc altfel, în realitatea din jurul meu şi ceva mă blochează?
Am slăbit o dată, v-am spus… Cu greu! Apoi, ca premiu pentru efortul meu susţinut şi fără abatere, am revenit la vechiul stil de viaţă! Şi evident, şi la vechiul dialog injurios cu cântarul din baie… Mi-am dorit atât de mult acel nou EU! Şi totuşi, când l-am văzut în oglindă, nu m-am recunoscut. Eu ştiam că sunt tot grasă. Aici a fost problema. Am lucrat la dietă, dar nu şi la mintea mea. Ceva nu a fost confortabil la noul statut. M-am speriat. Eram sigură că voi fi fericită, fiindcă spuneam că „doar cinci măsuri de rochie mă mai despart de fericire” – dar aş! Fericirea trebuie că e ceva ce vine dinăuntru, fiindcă iacătă… din afară n-a venit. Un EU nou nu e un număr. Pentru că da, greutatea e doar un număr. Un număr nu e o problemă! Oricine are în el ştiinţă de a-l scădea sau creşte. Problema e ce cred eu despre mine, cine simt eu că sunt… Dacă sunt steaua aceea care a călătorit prin spaţiu până s-a oprit efemer într-un buletin… ori personajul supraponderal din filmul care se proiectează într-o aşa de dureroasă aparenţă de realitate pe valul de pe ochii şi sufletul meu?
Prea multă filozofie şi prea multă psihologie… E simplu: chiar aş vrea să nu las zilele acelui buletin, acelui personaj să treacă… Sunt în clasă încă şi, la urma urmelor, încă mai pot deschide manualul, ochii şi sufletul la lecţia despre IUBIRE!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
