Când Sophia Loren a declarat că cel mai galant bărbat pe care l-a cunoscut a fost Cary Grant, m-am întrebat câţi dintre cei care au aflat acest detaliu ştiau cine a fost Sophia Loren, nu mai spun de Cary Grant. Apoi, constatând că foarte puţini din generaţia mea îşi amintesc de cei doi sau, dacă numele le sunau familiar, ca ale lui Beethoven şi Chaplin, că nu pot numi măcar un film în care a jucat fiecare, mi-am dat seama care e problema cu mine: sunt de modă veche. Am preferinţe expirate. Îmi plac oameni, obiceiuri şi vremuri ieşite din uz.
Acum vă veţi întreba care e legătura cu psihoterapeuţii neamului. Legătura este că, fiind de modă veche, nutresc în legătură cu această categorie socio-profesională idei învechite legate de pregătirea lor, iar cea mai straşnică dintre ele îşi găseşte sursa de inspiraţie în viaţa profesională a lui Freud (aşa cum e descrisă, spre exemplu, în romanul romanţat al lui Irving Stone), în cea a lui Jung (aşa cum se desprinde din studiul lui Gerhard Wehr), în cărţile lui Irvin Yalom sau în autobiografia lui Axel Munthe, „Cartea de la San Michele”. Bineînţeles, exemplele pot continua.
Scenă din filmul The Vampire On The Couch (Der Vampir Auf Der Couch)
Îmi imaginez că o persoană care îşi propune să devină psihoterapeut devorează zeci şi sute de cărţi şi articole ştiinţifice, are o participare vizibilă în cercurile de specialitate şi încearcă să contribuie cu idei personale (măcar 5% originale) la dezvoltarea acestei ramuri, înainte de a îndrăzni să îşi deschidă un cabinet şi de a lua asupra sa problemele de viaţă cu care se confruntă cineva.
Proiecţia mea mentală asupra profilului ideal al acestei categorii de profesionişti acreditaţi ai sănătăţii mintale este cea a unui „vraci” al psihicului uman, o persoană empatică, capabilă de introspecţii profunde şi de o cunoaştere intimă a modului de manifestare a diversităţii tipologiilor umane.
Ori, cu ce ne confruntăm la ora actuală, în România, în acest domeniu?
Ia să vedem.
În primul rând, cu mai mulţi tămăduitori ai minţii decât persoane ce au nevoie de asistenţa lor. Există, la nivel naţional, o asemenea inflaţie de psihologi, că ar păli de invidie până şi moneda din Zimbabwe. Şcoala românească de psihologie produce mai mulţi psihologi decât produce Dacia Loganuri într-un an. Vă zic, rămâi prost. Dacă nu cumva te-ai născut astfel şi ai hotărât, în speranţa că vei păcăli evidenţa, să te faci psiholog, urmând o facultate de doi lei, care ţi-a băgat o diplomă-n cur şi te-a desemnat „specialist în sufletul de biped”.
De ce oare atâţia foarte buni şi promiţători sculer-matriţeri şi coafeze aleg să-şi umple CV-ul cu studii către care nu au vreo chemare şi din care nu pricep o iotă rămâne un mister pentru mine. (Asta se întâmplă, fireşte, de când am rămas prost văzând câţi psihologi pe metru pătrat a dat ţara în ultimii ani.)
În al doilea rând, există o prăpastie fundamentală între pregătirea unui psiholog pe timpul răposatului şi cea actuală, în special cea din ultimii 15 ani. Cu obişnuitele excepţii, nu poţi compara calitatea studiilor unui psihoterapeut dinainte de ’89 (sau chiar până în anii 2000) cu aşa-zisele studii ale marţafoilor şi pupezelor care, prin diplomele lor inutile, minimalizează importanţa unei profesiuni, prin excelenţă, respectabile, transformând-o într-o joacă de copii submediocri, pe care orice neavenit ar putea-o practica.
În al treilea rând, o puzderie de mucea au deja propriile cabinete de psihoterapie. După mine, ar trebui interzis dreptul de a-ţi deschide un cabinet înainte de a avea minim zece ani de practică serioasă, articole publicate în reviste consacrate, participări active la conferinţe importante, ar trebui măcar diminuat acest drept, la fel cum ar trebui privit cu scepticism dreptul la vot al unui semianalfabet.
Şi, totuşi, ce-l împinge pe absolventul de psihologie să devină „psihoterapeut”? Răspunsul pe care l-am găsit poate fi plasat în acelaşi registru cu al corporatistului tâmpit de dorinţa de a fi „manager”: e vrăjit de sonoritatea cuvântului. Şi unul, şi altul intră-n transă îndată ce pronunţi cuvântul magic. Din păcate, ceea ce-şi doresc amândoi e îndeosebi să ajungă aşa ceva, nu să fie un psihoterapeut sau manager veritabil. E mai puţin vorba de vocaţie, cât de un job care să le umfle ego-ul prin rezonanţa lui.
Ca dovadă, mulţi – şi vă explic mai departe de ce – sunt fake încă din clipa în care au pornit la drum.
Un viitor psihoterapeut, înainte de a i se valida autoritatea de a cotrobăi în intimitatea materiei cenuşii a cuiva suferind, ar trebui să se cunoască pe sine foarte bine – prin asta, înţeleg a fi critic cu valorile şi standardele din interiorul graniţelor micului univers personal. Şi, dacă ar face-o, ar admite că îşi discreditează prestigiul profesional urmând o facultate din cadrul unei universităţi ce nici nu ar fi trebuit să primească atestat de funcţionare.
Trăind într-o lume a aparenţelor, în care contează fiecare detaliu prin care încercăm să convingem că imaginea promovată e autentică, de ce nu ai crede că, în afara celor cu care te baţi pe umăr, ceilalţi ţi-ar râde în nas văzând că ai urmat o facultate de doi bani?
Dacă aş fi ţintit o carieră în această ramură, precum spuneam, fiind de modă veche, aş fi avut suficientă mândrie şi inteligenţă încât să nu urmez oricare din facultăţile de psihologie apărute în cadrul ciupercăriei de universităţi înfiinţate în ultimii 26 de ani. Adevărat, universităţile din Bucureşti, Cluj, Iaşi sau Timişoara nu se mai bucură de prestigiul pe care îl aveau în trecut, dar şi aşa, sunt cu mult peste pseudouniversităţile de carton ivite din neant în anii ’90.
Şi încă ceva: mi-aş fi lăsat preocupările profesionale în afara FB-lui. Pentru că munca mea nu se desfăşoară acolo. Şi informaţiile de care am nevoie le găsesc în CĂRŢI, nu pe net. Şi nici clienţii nu îi racolez cu poptămăşisme despre iubire, generozitate şi semnificaţia vieţii, că nici profesorii de fizică nu ademenesc corigenţii să vină la meditaţie postând pe wall imagini cu Legea a doua a termodinamicii, ecuaţia lui Galilei sau cu ce a zis Einstein despre una şi alta.
Am ţinut să spun asta pentru că, înainte vreme, aveam în lista de FB câţiva psihoterapeuţi destoinici. Şi toată ziua o frecau pe net cu glumiţe de psiholog, caricaturi din domeniul psihiatriei, citate stupid-motivaţionale de pe Collective Evolution ori articolaşe despre rolul şi însemnătatea psihoterapeutului, luate de la unii care se promovau online scriind maculatură pentru semidocţi. Şi pentru proşti, da.
Iar după ce postau o „cimilitură” din asta, împreună cu alţi psihoterapeuţi la fel de destoinici, se like-uiau într-o veselie.
Vai, tze inteligentzi si subtili estem!
Suuuuuure 😉
(Între noi fie vorba, pe 90% din psihoterapeuţii cu conturi pe site-urile de socializare i-aş trimite să se verifice de boala asta a like-uielii. Periculoasă boală! Ar putea chiar să-şi dea doctoratul cu un aşa subiect, luându-se pe ei punct de referinţă.)
În concluzie:
– nu aş merge la un psihoterapeut care a absolvit Universitatea din Piteşti, Lugoj, Arad, Târgovişte, Făurei, Agigea, Videle ori Hyperion, Bioterra şi mai ştiu eu care…
– la fel, nu aş merge la unul care, în loc de-a avea un aport în domeniu prin articole ştiinţifice pe care să le prezinte forurilor de specialitate, eventual, să le şi publice, distribuie cât e ziua de lungă prostioare pe net – netul fiind, pentru el, principala bibliotecă de unde îşi procură cunoştinţele de specialitate – şi care se numeşte psihoterapeut fiindcă a susţinut nişte examene superficiale, a văzut filmul „A Dangerous Method”, ştie cinci cancan-uri din viaţa lui Jean Piaget şi Melanie Klein şi a stat în rândul 15 la conferinţa susţinută de „faimosul” psiholog clinician Y din Costa Rica (detaliu menţionat, de altfel, şi în CV).
Serios, cum să las să se distreze cu piticii din capu’ meu asemenea „personagii”, consistente profesional ca citatele „cu miez” pe care le share-uiesc, ce încredere să am în aceşti… – puneți voi un nume, că sigur știți – ai psihoterapiei româneşti?
Nici pisica, de-aş avea, nu le-aş încredinţa-o să o psihanalizeze.
Însă, în ziua de azi, oricine poate pretinde a fi orice. Şi, într-o societate cu valorile răsturnate ca a noastră, chiar cu succes. Deplin succes. Ceea ce e cu atât mai înspăimânător când mă-sa şi tac-su la plod, în loc a-l ajuta să se deştepte din timp punându-i cartea-n mână, îi dau bani cu ghiotura doar ca să nu pară prost. Nu şi să nu devină unul.
Sau, mult mai probabil, să nu rămână ce a fost de la bun început.
PS: În ciuda titlului înşelător, cred cu fermitate că există oameni extrem de competenţi în acest domeniu, psihoterapeuţi profesionişti pentru care practicarea acestei meserii a fost şi este unul din scopurile vieţii lor.
Ce am urmărit a fost să atenţionez pe cei care au nevoie de consiliere psihologică să facă alegerile cu băgare de seamă, pentru că un produs frumos ambalat poate ascunde un conţinut de slabă calitate.
Cu alte cuvinte, nu orice zboară se mănâncă şi nu orice se mănâncă este hrana de care avem nevoie.
Mihnea există virtual doar AICI.
Citiţi şi
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
