Din ciclul: „Sunt plină de amintiri”.
Cred că aveam vreo șapte ani, când nu știu de ce şi cum (nu-mi amintesc prin ce împrejurări), am ajuns de Paști la Drăgășani, la sora bună a mamei, tanti Delu.
Nu am știut niciodată cum o chema, de fapt, pe sora bună, dar poate voi afla cândva. Mama mea venea dintr-o familie cu cinci fete: aceasta, sora bună, tanti Delu şi încă trei surori vitrege (așa zicea mama): Florica, Lenuța și Niculina. Bunica mea Maria, mama mamei şi a surorii bune, fusese o femeie tare frumoasă şi se căsătorise, din mare dragoste, cu bunicul meu Alexandru. Avea doar treizeci şi unu de ani în ziua când pregătise oale cu sarmale, ciorbe și plăcinte. A plecat să cheme la masă oamenii care lucrau la vie, când s-a prăbușit pe malul râului Pesceana. Un stop cardiac. Tot ce a pregătit cu drag s-a consumat la priveghiul ei, îmi povestea mama mea, cu lacrimi pe obraz, pe patul de moarte.
Am iubit-o pe acesta bunică frumoasă, cu părul negru împletit, zveltă, înaltă, îmbrăcată in costum național, care-mi zâmbea melancolic din poze îngălbenite de vreme şi o pomenesc şi azi, atunci când aprind lumânări.
Bunicul, rămas cu două copile mici, fiind tânăr, frumos și gospodar s-a recăsătorit şi a mai avut încă trei fete.
În acel an, când nu-mi amintesc de ce mă aflam la tanti Delu, mama îmi cumpărase, ca în fiecare an, haine noi, așa cum cerea tradiția de Sărbători. Pentru că nu știa exact cum va fi vremea de Pasti, aveam două costumații: o rochiță de catifea roz, cu volănaș dublu, brodat cu trandafiri şi o pereche de pantaloni de stofă maro închis, ca ciocolata, asortați cu un pulovăr călduros, de culoarea margarinei, dacă vremea va fi mai rece.
Tanti Delu avea două fete cam de vârsta mea şi a surorii mele. Locuia în casa bunicii mele. Nu o plăceam. Nu o simțeam ca pe celelalte mătuși. Era rece, distantă şi, din cauza unei defecțiuni la un ochi, mi se părea urâtă. În plus, mirosea mereu a țigări, fiind o fumătoare înrăită, dar îmi plăcea soțul ei, unchiul Vlad, care era blând şi ușor rârâit, şi-mi mai plăcea mama Valeria de vis-a-vis, care întotdeauna mă îmbrățișa cu mare drag şi nu putea să-şi stăpânească lacrimile, dar cel mai mult îmi plăcea hoarda de copii de pe stradă, toți veri şi verișoare, cu care țopăiam de dimineață până seara, făcând numai trăsnăi.
În noaptea aceea, nefiind prea frig, a hotărât să mă îmbrace în rochiță roz. Când să-mi pun pantofii, am constatat că mama uitase să-mi dea şi dresul alb de bumbac, așa că a decis să-mi dea unul de culoarea petrolului, care aparținea fiicei ei, mai mică cu an ca mine. Inițial am refuzat, pentru că mi se părea groaznică combinația de culori (rochia roz, dresul petrol, pantofii alb-negru-lac), dar văzând-o înfuriată, am cedat mai ales la argumentul „că-i noapte şi nu mă vede nimeni”. Aveam ceva de mers pe jos până la biserică. Pe drum, ne-am întâlnit cu o altă familie, cu mai mulți copii. Nu mică mi-a fost surpriza când copiii aceia s-au apropiat şi m-au studiat, de sus până jos, de parcă aş fi fost de pe o altă planetă, doar pentru că veneam de la Vâlcea. Verișoara mea, Iuliana, a arătat cu degetul spre mine spunând:
– E îmbrăcata cu ştrampii mei!
Am avut un sentiment înfiorător de rușine. Un sentiment pe care l-am conștientizat şi pe care nu l-am uitat niciodată. Era a doua oară în viața mea, de șapte ani, în care mi-era foarte rușine, dar în care eram şi extrem de furioasă. Am văzut-o pe Iuliana îmbrăcată în cealaltă costumație, pe care mi-o dăduse mama, dar mi se părea inutil să explic celorlalți copii de ce a trebuit să mă îmbrac eu în urâțenia de dresuri şi de ce se dădea ea măreață în hainele mele… Plângeam. Nu știu dacă doar de rușine sau pentru că-mi lipseau părinții, bunicii ceilalți, prietenii şi atmosfera de la biserica noastră mica şi frumoasă din deal. Mulțimea lumânărilor aprinse pe toate, absolut toate, mormintele, bucuria cu care ne etalam costumațiile de la chiloței până la fundele din păr…
Emoția învierii Domnului, amestecată cu lacrimi de bucurie, de dor…
Am hotărât ca niciodată în viața mea să nu port hainele altcuiva. (Aceasta decizie, pe care am respectat-o, m-au costat alte lacrimi, de-a lungul anilor, în urma bătăilor pe care le primeam de la mama, care nu înțelegea de ce refuz haine „aproape noi” de la sora mea mai mare).
În aceeași vară m-a pedepsit, lăsându-mă singură acasă, pentru că am refuzat să merg la o nuntă, îmbrăcată cu niște ciorapi croșetați, care mă zgâriau şi care nu erau noi. Tata a venit peste câteva ore şi m-a luat, interzicându-i mamei să mă mai oblige să îmbrac lucruri purtate.
– Dacă nu vrea fata, nu vrea!
– Așa, Nicule, suflă-i tu mult în… ! O să vezi tu ce pățești cu ea! a zis mama cu năduf.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
