N-am luat bătaie de la mama mea decât atunci când mă prindea cu minciuna. Ea mi-a înrădăcinat adânc în cap că minciuna este cel mai grav și mai urât lucru pe care cineva și-l poate face sieși și celui pe care îl minte. M-a făcut să înțeleg că, dacă o mint, ea nu mă va putea ajuta așa cum necondiționat ar face-o, indiferent de grozăvia greșelii mele.
Pe parcursul vieții, am ajuns la concluzia că oamenii mint pentru că le este rușine cu adevărul. Pentru că le este rușine cu ei sau pentru că își construiesc o lume imaginară în care ajung să creadă cu îndârjire. Nefiind psiholog, voi încerca să vă spun așa, empiric, ce cred eu despre minciună.
Eu împart minciuna în trei mari categorii.
Minciuna convențională. Toți, fără excepție, mințim convențional. Este minciuna inofensivă care poate fi chiar o dovadă de diplomație. „Vai, dragă, ce-ai slăbit, arăți minunat!”, dar tu gândești că e cam grasă și nasoală sau „Nu ne vedem astăzi pentru că mă duc la dentist”, dar tu te vezi, de fapt, cu un nou iubit de care încă nu vrei să știe tot globul. E minciuna care nu face rău nimănui, ba, dimpotrivă, păstrează relațiile și liniștea între oameni. Aș spune că, de cele mai multe ori, e necesară. Dacă ne-am spune numai adevăruri, ne-am gâtui și ne-am certa cât e ziua de lungă.
Minciuna de viață și de moarte. Vă voi da exemplul pe care eu l-am trăit până la os. Soțul meu, în urmă cu paisprezece ani, a ieșit dintr-o grea operație. Medicii clatină din cap și-mi spun pe holul spitalului că ei nu cred să mai aibă vreo șansă. Are un cancer ganglionar, avansat și ciudat. Așa ceva nu au mai văzut și ridică din umeri a neputință. Mi s-au retezat genunchii. Acasă, ne așteaptau doi copii mici… Mă așez în fund pe jos, pe hol, pe ciment și plâng de se scutură și pereții cu mine. N-am aer. Sunt atât de dezorientată, încât nu mai știu dacă rezerva în care soțul meu zace e pe același etaj sau în altă direcție. Mă ridic. Am încotro? Nu, n-am. Mă duc la toaleta de pe hol, mă spăl pe ochi, ies la aer și când reușesc să-mi compun zâmbetul, dau cu ușa de peretele rezervei și îi spun râzând, „Ești bine, era doar o infecție tâmpită!” El îi mulțumește cerului și începe procesul lui de vindecare, dar și procesul meu de adâncire în disperare. Pâna la rezultatul histopatologic mai sunt trei săptămâni, de care el habar nu are, dar pe care eu le-am trăit zâmbind în preajma lui și a copiilor, dar plângând pe ascuns. Cerul s-a îndurat de el. Diagnosticul a fost de TBC ganglionar. O boală atât de rară, încât nimeni nu a putut să o recunoască din prima. Și acum cred că minciuna i-a salvat viața și că am făcut bine că i-am dăruit trei saptămâni de speranță și de însănătoșire. Că l-am ferit de stres și depresie, asumându-mi minciuna.
Minciuna gratuită. Este, cred eu, cea mai periculoasă. Minciuna pe care eu nu o pot accepta. Pe care o detest. Pe care o înfierez. Minciuna pe care o spui doar ca să pari cine nu ești. Minciuna pe care o fluturi ca pe un stindard. Minciuna cu care induci conștient și voit în eroare pe toți cei pe care îi întâlnești, dar, mai ales, pe cei pe care-i iubești. Când faci acest lucru, îl faci pentru că, de fapt, ți-e rușine cu tine. Ești nemulțumit de tine și n-ai vrea ca ceilalți să te știe așa cum ești, de frica respingerii sau de teama că le-ai pierde aprecierea. Și atunci, inventezi. Țeși o plasă ca de păianjen. Premeditezi fiecare pas și memorezi fiecare minciună, pâna când, uneori, crezi și tu în ea. Tristă viață. Mereu cu atenția trează, ca să nu fii prins. Grea corvoadă. Cine oare ar vrea în preajmă o asemenea persoană?
Mulțumesc, mamă, că m-ai bătut când am mințit! Că mi-ai simplificat existența și m-ai învățat să fiu mulțumită de mine. Nimănui, niciodată, nu trebuie să-i fie rușine cu propria persoană, indiferent cine este. Dacă noi considerăm că nu suntem buni, nu trebuie să ne străduim să părem altcineva, ci să încercăm să schimbăm acel ceva și să ne asumăm greșelile. Să fim mulțumiți de noi înșine și atunci nu vom mai minți gratuit și mizerabil. Sinceritatea, asumarea și încrederea în noi înşine și în ceilalți ne vor (re)da libertatea.
Pe Miriam o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
