Iubirea nu cunoaşte distanţe
Eşecurile neasumate devin fantasme care continuă să ne bântuie, chiar şi după mai mulţi ani. Şi da, cred că dacă nu învăţăm nimic din ceea ce ni se întâmplă, atunci vom retrăi o dată şi încă o dată acelaşi întâmplări, tot mai grele, până când, într-un final, înţelesurile lor vor fi ajuns până la mintea noastră. Mie mi se întâmplă mereu aşa. Norocul meu este că, într-un final, fie pricep ceva, fie devin imună la fantome…
Cele mai răsunătoare eşecuri din viaţa mea au fost, de departe, relaţiile la distanţă… Nu ştiu cum, dar a fost o perioadă când, de câte ori cunoşteam pe cineva, rezulta că locuieşte la minimum 200 km distanţă (varianta cea mai fericită) sau la 2000 km distanţă (varianta celor mai multe doruri şi lacrimi împletite pe net). N-o să uit însă cum m-am despărţit de cel mai sensibil iubit pe care l-am avut aşa, la FmF (fără multă frecvenţă), din cauza unei surprize…
Era vineri şi de o săptămână ardeam să-i fac o vizită inopinată… Să-l surprind, să pun gaz pe foc relaţiei noastre, mai ales că tocmai ce-mi făcusem o nouă coafură, mai slăbisem câteva kilograme de când nu ne văzusem şi – piesa de rezistenţă – îmi cumpărasem cel mai tare chit senzual (a se citi rochie sexy). Eram sigură că vizita va fi o reuşită, evident că nu i-am spus nimic. Ce să mai, surpriză totală! Atât că nu-i reţinusem adresa de acasă. Ştiam numai oraşul. Strada – Griviţei sau Vasile Alecsandri, parcă aşa ceva… Numărul… ceva cu două cifre. Restul, detalii… Am săpat prin toate documentele, prin toate discuţiile noastre arhivate, în fine, nu a fost chip să dau de ea. Trebuia să găsesc ceva inedit ca să fac rost urgent de adresă. Am rugat-o atunci pe o colegă – frumuşică şi săritoare – să mă ajute. Nu se cunoşteau şi, prudentă, nu i-am spus că e vorba de iubitul meu, ci de un colaborator a cărui adresă am pierdut-o şi mi-e ruşine să i-o cer iar, să-i spună că e pentru mostrele pe care le aşteaptă, fără alte detalii şi fără să mă dea de gol (că-s fată deşteaptă, am găsit repede şi pretext, noroc că ştiam de proiectele iubitului meu minunat).
Aoleu, ba da, cunoaşte…
Sâmbătă dimineaţă mă îmbrac sexos – ca să-mi crească moralul, îmi mai comand vreo două rochiţe de la Shopamor, mă aranjez, mă parfumez, mă… de toate, m-arunc în maşină şi-i dau viteză, cu ochii pe telefon, aşteptând dintr-un moment în altul adresa de la colega mea. Cu el nu vorbisem nimic de vineri dimineaţă, nu cumva să bănuiască ceva…
Trecusem de jumătatea drumului şi telefonul tăcea… Vagi nelinişti…
Peste încă vreo oră, fac o pauză. Mă despărţeau mai puţin de 50 de kilometri de destinaţie. Colega mea, nimic. O sun. Nu-mi răspunde. Mă panichez. Insist. Până la urmă, primesc un mesaj de la ea: „Am uitat să te sun aseară. Nu vrea sub nicio formă să-mi dea adresa. Zice că vine el la Bucureşti să ia mostrele, aşa că i-am spus că-l aşteaptă cineva la gară, la trenul de 11”.
Mă uit la ceas disperată. Era 10.15. În 45 de minute nici teleportată nu ajungeam înapoi la Bucureşti. Îi răspund la SMS, o rog pe ea să-i ia de la gară, să-l plimbe, să-l ţină de vorbă, să inventeze orice că ajung şi eu…
Şi lecţia?
Bref, când am ajuns la Bucureşti, iubitul meu aflase că eu eram „agenţia cu mostrele”, dar şi că săritoarea colegă este, într-adevăr, frumuşică. Degeaba i-am povestit despre surpriză, şi uitare, şi câte şi mai câte… În fond, de unde veneam eu dimineaţa aşa de bine gătită şi obosită pe deasupra? Cine să creadă astfel de invenţii? Poate că nu am vrut decât să mă asigur că el, într-adevăr, locuieşte atât de departe încât să nu am cumva surpriza să ne întâlnim nas în nas vineri noaptea prin oraş, nu-i aşa?…
Din întâmplarea asta am învăţat ceva: să nu mai am încredere în colege frumuşele şi descurcăreţe…
Citiţi şi
Scrisoare către Svetlana Aleksievici
Povestea pantofilor portocalii
Da, dragostea este un accident!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
