Sunt un guru al suferinței. Am experimentat-o până prin străfundurile întunecate ale rațiunii. Iar aici cuvântul cheie este RAȚIUNE. Pentru că sufletul meu încetase de multă vreme să mai sufere. Cumva, sufletul nostru știe că suferința ce-l străbate îl purifică și îl înalță către acele spații în care își reface legăturile cu infinitul divin al iubirii. Și atunci, ce anume ne ține ancorați în sfâșietoarele întrebări lipsite de răspunsuri ori în nesfârșitele nopți în care insomniile conversează în același registru al disperării ultime, mereu ultime, pentru că viața nu-și mai găsește sensul în nimic.
Poate că ai simțit și tu mușcăturile nopții, urmate de acel geamăt al durerii pe care o simți până dincolo de carne, de oase, de fizic. Și te ghemuiești în îmbrățișarea ta, singura posibilă, singura pe care o accepți și pe care o înțelegi. Este poziția aceea care ne aduce pe lume și, de altfel, singura în care reușim să adormim. Un fel de întoarcere în adăpostul suprem al mamei, loc în care legăturile noastre cu lumea din care am venit se refac.
Probabil că ți-ai simțit mintea biciuindu-te, fără milă, pentru ca mai târziu să-ți îndulcească puțin sentința, lăsându-te pradă amintirilor frumoase ori imaginației ce-ți proiectează noi și noi scenarii cu soluții fericite. O nouă mușcătură, sute de repetări ale întrebărilor. Viața ta nu-ți mai aparține. Ești sclavul minții tale, iar ea știe asta. Și îți arde în ființă. Ăsta-i iadul. Când ajungi să-ți lași sufletul să ardă în focul minții. Ironia sorții este că avem la îndemână, în orice secundă vrem și alegem, leacul pentru durere. Este ca un buton ON/OFF. Ești singurul care îl poate apăsa. De ce nu o faci?
Întrebarea asta este cheia către fericire. O singură întrebare și multe răspunsuri care ne țin dincolo de ușă. Nu ieșim din iadul personal pentru că…
Pentru că ne place. Un adevăr dur pe care îl vom refuza din start și totuși acesta este adevărul. Ne simțim invincibili în suferința noastră, așa cum nu ne-am simțit în fericire. În acest fel ne definim mai bine și fericirea. Pentru că nu poți gusta din savoarea deplină a ceva, dacă nu-i cunoști lipsa. Asta pentru început. Mai sunt și motivele ce depind de sistemul personal de apreciere al fericirii sfârșite. Și uite așa, ne este frică să renunțăm la suferință, atunci când ea se mai manifestă doar în minte, pentru a nu devaloriza ceea ce plângem. Repet, suferința ne purifică și ne reconectează cu iubirea infinită, câtă vreme sufletul nostru are nevoie de ea, dar sufletul nostru își găsește echilibrul și înțelegerea, a tot ceea ce este, foarte repede. Semnalul că a ajuns acolo, este acela în care intervine mintea și ne spune “eu nu meritam asta!, eu sufăr cu adevărat, nu ca el/ea!, de ce eu?, etc…” Eu! De aici ne preia mintea. Sufletul nu cunoaște eul, nu plânge în numele eului, își înțelege lipsa doar în raport cu ceea ce a pierdut și caută întotdeauna echilibrul.
Sufletul meu a încetat să mai plângă, dar Eu abia am început. În suferință suntem unici, ne înțelegem mai bine și pe asta nu ne-o ia nimeni, dar nimeni. Păi, cine ar vrea o suferință în plus. Așa că ne simțim stăpâni și siguri că suntem lăsați în pace. Adevărul este că, de la un moment dat, chiar ne lasă toată lumea în pace. Și atunci suferința crește și ne oferă și mijloace de transport de invidiat, doar pentru a ne asigura confortul pe care ceilalți ni-l refuză. Pentru că, nu-i așa, nimeni nu ne înțelege. Așa este. Nimeni nu ar putea urmări rețeaua de dependențe create de mintea “îndurerată”.
Ți-am zis că sunt un guru al suferinței. Am fost suferință. Am avut motivele mele, iar când le-am epuizat, am găsit resurse noi și le-am devorat. Nu mai sunt suferință! Dar da, mai sufăr din când în când. Până când aud…Eu! Atunci apăs pe buton. Dau cu orgoliul meu de toți pereții, până când uit de el. Este greu, mai eșuez, dar asta pentru perioade scurte de timp, că-s om și supusă plăcerilor orgolioase. Și nici nu mai cred că trebuie să plătesc în ani de suferință un anume sentiment sau o anume pierdere, pentru a nu-i diminua importanța. Iubirea se naște în inimă, iar inima iubește necondiționat. Ea iubește și atât. Chiar dacă la nivelul conștientului nu percepi asta, inima ta va iubi mereu ceea ce a iubit. Am învățat să mulțumesc celor iubiți, chiar dacă pleacă din viața mea. Atât ne-a fost drumul. Este dureros un timp. Apoi apăs pe off. Nu mă mai despart de butonul meu salvator. Nu merită să-ți trăiești viața în brațele nefericirii, oricât de înălțătoare ți-ar putea părea. Nu-s brațe, sunt lanțurile sclaviei, supunere absolută unei minți care ar trebui să îți fie ea supusă dorințelor. Alege libertatea și apasă pe buton. Iubirea pentru ceea ce ai pierdut nu o vei găsi în suferința manifestată. Ea se va afla mereu în iubirea absolută, doar acolo o vei putea regăsi. Tu nu o vezi de draperia lacrimilor. Zâmbește și lasă-ți sufletul liber.
Pe Monica o găsiţi cu totul aici.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
