Burta Andreei se mișcă, împinsă pe dinăuntru de piciorul nenăscutului. Pielea face cute, pe unde trece piciorul crește ca un val de apă atunci când în jurul tău dă ture rechinul taur, aripioara dorsală împungând suprafața, la început puțin, apoi izbuncnind de sub pelicula de apă. Poți să fugi dar nu te mai poți ascunde. Ești mamă.
Andreea nu sesizează pericolul. Privește fericită piciorul desenându-i pe carne relieful drumului parcurs de micul excursionist de la ea din burtă. E primul copil. Băiat.
Ce contează că tac-su e un animal și o bate? Ce contează că o să vină acasă beat și o să facă scandal, că o să trântească și o să plece la altă femeie, știe ea, la Mirela, curva nenorocită care aproape că i l-a mai luat odată, când era în luna a cincea. Dar a trecut totul și de fapt nimic din toate astea nu contează pentru că acum îl are pe el, pe nenăscutul turist care uite, acum escaladează vezica. Îi vine să facă pipi.
De ce nu faci copii?
Mătușa, bunica, mama, unchiu, colega, vecinu se întreabă.
Copiii ne fac mai buni. Copiii ne împlinesc. Copiii ne eliberează. Copiii sunt epilogul fericit al unei vieți scurte și subțiri ca un scuipat de țigan primit în ochi atunci când ceri restul la semințe de bostan.
Și atunci de ce nu faci copii?
Pentru că e simplu.
Pentru că e egoist.
Pentru că nu vreau să pun în coșulețul bietului suflet care e pe cale să vină pe lume toată recolta de rahat strâns în fosa septică a unei vieți. Nu vreau să meargă cocoșat de responsabilitatea de a o face fericită pe mama, de a o împlini pe mama, de a o face mândră pe mama, de a o elibera pe mama, de a o face mai bună, răbdătoare, înțeleaptă pe mama.
Acum când scriu, mă gândesc că ar trebui să primesc pensie pentru 40 de ani de muncă. 40 de ani în care am tras ca Michelangelo, să pictez sixtina maică-mii, să-i tencuiesc bordeiul târnosit al vieții ei de fată de la țară. Să îi hrănesc ambițiile ei de emigrantă urbană. Să rânesc în cușca monstruoaselor complexe de inferioritate. Cenușăreasa.
”Adu-i lu mă-ta o bere” îi zice acum Andreea lui fii-su. Are 16 ani. E băiat mare. Spate lat. Biceps harnic, că joacă handbal. Poate să ducă o bere pentru mă-sa care a sacrificat totul pentru el. Mă-sa care nu a avut parte de marea dragoste a vieții ei pentru că îl avea deja pe ăsta micu și nu putea să plece de nebună. Poate să îi aducă o bere lu mă-sa care a avut grijă de el, l-a dat la cele mai bune școli, l-a trimis la handbal, l-a lăsat să facă ce vrea, iar, când era mic, ce să mai zic, i-a umplut camera de jucării și nu i-a refuzat nicio plăcere.
Decât pe aia de a nu o auzi zilnic plângându-se de taică-su, bețivul, curvarul, nemernicul, violent și ticălos care … dacă ar da acum timpul înapoi nu ar mai sta cu el nicio secundă. ”Dar asta ar însemna că nu te-aș avea nici pe tine. Lumina ochilor mei. Mai adu-i lu’ mă-ta o bere.”
Băiatul pleacă la bucătărie, calcă apăsat cu piciorul ăla care, acum 16 ani, lăsa urme în carnea mamei.
”Cum trece timpul.” se uită Andreea după el. ”Tu când ai de gând să faci un copil? Sau nu poți?”
Sau nu pot.
Am sterilet la creier.
Pe Raluca o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
