De ce (ne) urâm mamele

2 December 2013

Cristina StavriPoate nu toți sau poate sunt eu singura ciudată de pe fața planetei, dar am momente când urăsc mamele și implicit femeile, cu atâta abnegație că pot fi declarată nebună periculoasă și închisă la Obregia. Dar nu sunt deloc nebună. Să vă explic.

Azi, într-un supermarket, stăteam liniștită și lucram la ceva, când aud următorul dialog (totul este absolut veridic, nu am inventat nici măcar un singur cuvînt.)

“Vezi de ce nu meriți nimic? “

Ambii părinți se uitau în jos, spre un băiețel, și țipau. Femeia, bineînțeles, mai isteric şi mai tare, că deh, doar are dreptul, l-a scos din ea. Dar nici bărbatul nu era deloc de partea copilului. Puștiul, un prichindel de vreo 4 ani, urla din ce în ce mai tare, în timp ce muierea isterică își arunca săgețile din ce în ce mai înverșunată.

„Așa faci mereu.

Nimic nu-ți convine NICIODATĂ.

Ești un nesimțit. Nu meriți nimic. N-o să-ți mai iau nimic, niciodată ș.a.m.d.”

N-am mai ascultat, m-am îndepărtat rapid, altfel interveneau forțele de ordine să mă scoată din părul “mămicii”.

Tot acest monolog era, repet, purtat în fața unui băiețel de vreo 4 ani! Deși probabil, undeva în subconștientul femeii, era îndreptat către ea sau partenerul ei.

Problema mea e că acest caz nu e unic.

Femei dragi, doar pentru că simțiți o mâncărime între picioare, nu trebuie ca aceasta să se soldeze cu un copil. Un copil, chiar dacă e ieșit dintre augustele dumneavoastră picioare, nu merită, în primul rând, să i se vorbească în halul ăsta. Nu mai zic de faptul că nici măcar un adult nu merită, dar să zicem că adulții, uneori, pot fi extrem de enervanți. Copilul, la 4 ani, CE putea să facă atât de rău? Să pună invers piesele de la puzzle? Să spargă, rupă, dărâme ceva? CE? Sfintele Moaște ale Electrocasnicelor din Sfântul Magazin?

Ursulet

Acum aștept nerăbdătoare hoarda muierilor care mă vor întreba condescendent, dar malițios, “Ai copii?”. Nu, n-am. Nu fac, deoarece nu sunt pregătită. Știți din ce motiv nu sunt pregătită, încă, la 26 de ani, având un om care mă iubește, lângă mine, o casă din care nu mă dă nimeni afară și venituri relativ suficiente încât să-mi permit să fac un copil? Nu, nu pentru că nu mi-l doresc. Nu, nu pentru că detest copiii. Martore sunt prietenele mele mămici, pe ai căror copii îi ador, că probabil aș fi o mamă foarte iubitoare.

Nu sunt pregătită pentru că nu am fost educată atunci cînd eram bebeluș. Adică nu am fost deloc pregătită pentru viață. Nu am fost dorită, iubită, acceptată, ajutată să evoluez. Celebrii “cei 7 ani de-acasă” la asta se referă. Nu doar la “cu ce furculiță se mănâncă felul doi”. Educația este pregătirea copilului pentru viață.

Cei 7 ani de-acasă ai mei au fost un lung, dureros și degrabă-de-traume-dătător șir de: “nu ți-e rușine?, ești o nesimțită, mai bine nu te făceam, mai bine făceam avort, ești o curvă (aveam 12 ani !), nu gândești, ia mâna de acolo, nu pune mîna pe aia, nu ești în stare de nimic, nu ești bună de nimic, zdrang-plosc-trosc-două palme materne peste bot“, pentru că am încercat să cuget și să vorbesc (obicei deloc acceptat la mine acasă).

Mama, ce să facă și ea mai bun? Îmi spunea deseori că prietena mea, o blondă superbă, de altfel, e foarte frumoasă, pe cînd eu nu. O lua pe prietena mea, în fața mea, în brațe, râzând, și o pupa. Cu mine nu făcea asta. Deloc, niciodată. Acum, ia ghiciți dumneavoastră care e obsesia mea în ceea ce privește podoaba capilară? Da. Blondul ăla. Norocul meu că nu-s imbecilă și îmi dau seama că nu îmi stă bine. Altfel, pentru dragostea mamei, eram de mult blondă. Dar ce n-am făcut și cât nu am suferit din cauza ei, doamna “mama-i numai una”. Norocul meu. Dacă aveam două din modelul ăsta, eram moartă de mult.

Nu vă mai plictisesc cu amintiri din copilăria groazei, că presupun că nu sunt singura cu o mamă de genul ăsta. Știu sigur că nu-s puțini copiii făcuți la întâmplare, din greșeală, din obligație, cu scopul de a reține un bărbat sau alte motive la fel de “întemeiate” ca acestea.

Vă rog, dragi femei, știu că nu e vina voastră, știu că și voi ați avut parte de același tratament, dar vă rog mult, întrebați un specialist, dacă v-ați trezit cu un copil, și nu știți ce să faceți cu el.

Sau, mai bine, gândiți-vă bine-bine-bine de tot dacă sunteți pregătite, dacă vă doriți un copil pentru motivele corecte. Motive cum ar fi: am o viață frumoasă, sunt un adult echilibrat din toate punctele de vedere, am o activitate, o relație (asta nu e musai deloc, dar e o situație mai întâlnită decât cea a femeilor care decid să fie mame singure), viața mea personală, cu hobby-urile mele și activitățile care-mi fac plăcere sunt la cote maxime, am o viață socială armonioasă a cărei activitate știu că va trebui să o restrâng o vreme și nu regret asta și simt nevoia să aduc pe lume un copil pe care să îl educ, căruia să îi arăt ce minunată e viața și căruia să îi ofer toate lucrurile bune și frumoase pe care le merită necondiționat. Da? NE-CON-DI-ȚIO-NAT. Nu dacă e cuminte, roboțel, câine dresat sau mumie tăcută! Ok?

Pentru că dacă nu întrebați – daca nu VĂ întrebați, mai ales, îi chinuiți, îi distrugeți.

Copilul, pentru a deveni un adult sănatos, trebuie iubit. Atât. Iubit înseamnă “înțeles și acceptat ÎN REALITATEA LUI”. Nu mai încercați să-i adaptați prematur la viața de adult doar pentru că nu vă e comod să investiți timp si sentimente în ei. Doar pentru că vă plac mai mult telenovelele decât Lego și jocurile pentru copii. Doar pentru că aveți oribil de eronata senzație că un copil e un “eu în miniatură”. Nu e deloc. Un copil e o persoană complet diferită de voi. E o ALTĂ persoană, pe care voi, ca părinți, dar mai ales ca mame, v-ați luat responsabilitatea să o creșteți și să o pregătiți să se descurce singură, atunci când ajunge la vârsta maturității.

Am exagerat la început. Nu vă urăsc. Vreau doar să dispăreți în forma de acum și să învățați să vă iubiți copiii pentru a putea reapărea într-o variantă îmbunătățită a voastră. Pentru că și de-asta n-aș face copii. Ca să nu cumva să îi întâlnească pe ai voștri.

Nu, n-am copii, dar am fost unul dintre copiii voștri. Mai ales ăia la care urlați ca descreieratele.



Citiţi şi

Soacră-mea

Pisica neagră-i vinovată!

Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. Elena / 9 May 2014 14:13

    Bravo, mi-a mers la suflet articolul tau! Tocmai ieri am vazut o bunica smucindu-si de brat nepotica aflata pe bicicleta pt ca bietul copil se “incapatana” sa mearga pe trotuar pe banda special amenajata pt biciclete…Din pacate, in fiecare zi asist la astfel de spectacole triste. Culmea, taticii sunt de obicei mai calmi…Cand vad copii abuzati (verbal sau fizic) de mame descreierate imi doresc cu ardoare sa fiu un barbat de 2 m si 150 kg si sa ma duc sa le ard si eu 2 scatoalce doar pt ca pot…
    P.S. o carte cate trebuie citita de toti parintii, in care ni se explica cat de mult au nevoie copiii de dragostea noastra neconditionata este cea scrisa de psihologul Alfie Kohn, “Parenting neconditionat”.

    Reply
  2. Adriana / 9 May 2014 13:46

    Draga Andi V., sunt de acord cu dumneata, mai putin intr-o privinta: copilul face mofturi, dar aberatii nu face. Se mai foieste la masa, zice ca cioba ta nu e la fel de buna ca a lu’ Buni, si asta e un moft, e clar, dar poate totusi e un mic test, poate e cazul sa ii explici ca tu ai invatat de la Buni sa faci ciorba, si stii ca ciorba ei e cea mai buna din lume, si tie tot a ei iti place mai mult. Sau poate nu ai chef de atatea explicatii, te-ai certat cu sefu’ azi si nu mai poti de cap, spune-i pur si simplu ca are dreptate. Daca socotesti ca asta e cautat in coarne, te las sa iti alegi metoda…Copii aberatii nu fac. Sunt niste bureti, asta sunt, absorb tot ce e langa ei, tot, sa nu ne facem iluzii, nu le scapa nimic. Poate ca nu “inteleg” tot, dar nu le scapa nimic. Si aia “sa ne certam, draga, in alta camera, sa nu ne auda copilul”… si cand te intorci de acolo rosu/rosie si cu nervii intinsi la maximum, copilul nu stie nimic, e e copil, ce stie el! Nu indemn pe nimeni sa isi lase copilul sa il intepe pe verisor, sa vada daca iese sange ca in cartea lui despre corpul omenesc, nici sa ii ia orice vrea din magazin, ca altfel tipa si “se uita draga lumea la noi”. Dar insist, copii nu fac “aberatii”.N-am avut, ca autoarea acestui articol, parte de un tratament atat de crud si de lipsit de…iubire (iertati-ma, domnisoara autoare, cred ca asta este), dar stiu ce inseamna sa fii sarutat in somn, daca ma intelegeti.

    Reply
  3. Andi V. / 9 May 2014 12:46

    Desigur, este multa brutalitate in metoda de educatie est-europeana. Aceasta se vede in agresivitatea de mai tarziu. Opusul nu este insa, asa cum s-a inteles in Vest si cum pare, pe alocuri sa sugereze articolul, o completa acceptare a copilului cu toate aberatiile si mofturile lui. Altfel riscam sa ajungem copie la indigo a lui Lindsay Lohan si a mama ei.
    Educatia se poate face ferm si demn, cu stabilirea unor limite clare si cu consecinte pentru depasirea acestor limite DAR fara isterii, fara tipete si… chiar si cand suntem siliti sa-i pedepsim, sa nu uitam sa-i imbratisam si sa le spunem ca-i iubim.

    Reply
  4. Andra / 9 May 2014 11:16

    Bine punctat. O spun si eu, fiica unei mame de nota 10, care mereu mi-a spus ca sunt perfecta exact asa cum sunt. Articolul tau m-a facut sa-mi apreciez si mai mult mama si sa am in continuare rabdare cu bebe de 3 luni.

    Reply
  5. anca / 9 May 2014 9:30

    Si eu am avut asa o mama, acum am si eu doi copii si in fiecare zi imi doresc sa seman cat mai putin cu ea, dar desi am multe ore de psihanaliza in spate, nu scapam niciodata de ce au sadit aceste mame in noi.

    Reply
    • miky / 9 May 2014 12:23

      tu , ceea care ai scris articolul, iti spun ca mama in primul rand, tu nu esti pregatita nu pentru a deveni mama, tu nu esti pregatita pentru viata, ai multe carente, daca ai scris si te pricepi sa asterni vorbe intrun articol ai cumva impresia ca stii ceva concret?ca ai vreut drept sa dai lectii cum sa cresti un copil? ai avut probleme de adpatare de copil, nici vorba ca nu te-a educat mama ta, problema e la tine nicidecum la mama ta, revizuieste-te , fa-ti o analiza profunda , cauta un s[pecialist si vezi ce probleme ai ca pe bune, chiar le ai, nu spun ca nu sunt mame f autoritare , dar …. tu deocamdata n ai niciun drept sa judeci pe nimeni, abia dupa ce ai sa ai copii tai poti sa te lansezi in aprecieri
      in calitate de copil iti spun asa, cand mama ta nu are sa mai existe ai sa-i duci dorul, sa nu uiti asta , sau poate esti una din fiintele care nu stii sa iubesti, aporpos, tu te iubesti?!

      Reply
  6. Erdős / 8 May 2014 21:57

    Excelent! În rest, no comment…

    Reply
  7. Ioana / 8 May 2014 20:56

    Cat…îmi pare rău că treci prin momente neplăcute cu fetița…dar când vine vorba de funcțiile corpului, adultul nu e stăpân. Dacă fetița nu acceptă olița poate fi cel mai clar semn că nu e pregătită încă, nu e absolut nicio tragedie că face în pampers…tu spui că n-ai presat-o, și te cred, dar acest lucru se poate întâmpla și doar având așteptări prea mari pentru moment. Copilul simte presiunea și reacționează. dacă face asta de 8 luni, înseamnă că se întâmplă de pe la 2 ani (ceea ce e ff devreme pentru controlul sfincterelor, care se dobândește abia după trei ani!).

    Dacă simți nevoia să citești mai multe, Speranța Farca are un articol absolut genial: Caca la oliță abia după ce ne-am jucat destul! Fetița ta se joacă, însă, ceea ce înseamnă că n-a trecut la „destul”.

    Un punct de vedere de la o altă mamă care a trecut tot destul de lent la fără pampers, dar fără nicio presiune. Am spălat, am șters, n-am făcut o tragedie și-am mers mai departe. Niciodată nu e ok să culpabilizăm un copil pentru că s-a scăpat pe el, chiar dacă uneori, recunosc, avem senzația că ne fac în ciudă. Nu, nici vorbă,. e modul lor de a transmite: aici e teritoriul meu, mă simt presat/invadat, te rog lasă-mi spațiu ca să mă pot controla.

    Gânduri bune! 🙂

    Reply
  8. alina nedelea / 8 May 2014 17:29

    Bravo, fata! Bravo! Bravo!

    Reply
  9. cat / 8 May 2014 17:02

    AM COPII ! DOI! E tare mult de discutat . Of, nici mama mea nu m-a tratat cum as fi vrut. A fost severa, absurda si limitata si o detest si in ziua de azi! Nu putem sta in aceeasi curte mai mult de trei zile, ca ne luam la cearta . Am doua fete pe care le ador si uneori imi scot peri albi instant. Dar ma tin mereu cu dintii sa nu le maltratez (o fi un cuvant cam dur, dar asta e ) , pentru ca eu in copilarie am dus-o tare greu cu sufletelul. Si totusi cand ai o maimuta din astea care de exemplu nu vrea sa faca treaba mare la olita si face de trei ori in pantaloni ca “asa vrea muschii ei”, urla de parca o omori cand ii oferi olita si iti pune stampile de fecale pe lenjerie si pe covoare si face asta la fiecare 2 zile de 8 LUNI ! TU, CRISTINA STAVRI, ce ai face? ( Tine cont te rog are aproape 3 ani si nici un motiv sa fuga de olita pentru ca nu am obligat-o, nu am bruscat-o niciodata etc etc Am dus-o si la neuropsihiatru si nu e nimic in neregula cu ea, e pur si simplu incapatanata! !! Zi-mi ca nu ai lua-o razna!

    Reply
    • angelica / 8 May 2014 22:24

      Draga Cat, Eu cred ca abordezi gresit problema. Tu insisti sa pui fata pe olita, cand ea spune clar ca nu-i place. Nici fetita mea nu a vrut sa stea pe olita. Am incercat de vreo 2-3 ori la intervale mari de timp, si a refuzat de fiecare data. Nu am alergat sa cumpar fel de fel de olite minune, am cumparat un adaptor pentru toaleta, in forma de ratusca si am pus-o direct acolo si nu am mai intampinat nici o rezistenta. Nu o tineam cu orele pe toaleta. O dadeam jos imediat ce cerea, chit ca nu facea ce trebuia.
      S-ar putea sa aiba nici o legatura cu olita. Sa fie doar modul ei de a -ti spune ca are o nemultumire, foarte probabil legata de cel de al doilea copil. Eu zic sa incerci sa abordezi problema cu calm si se va rezolva.

      Reply
    • anca / 9 May 2014 9:24

      Este bine ca ati eliminat o cauza organica, dar poate ar trebi sa mergeti cu ea la psiholog, de obicei comportamentul copiilor este un simptom al problemelor familiei. Copii “incapatanati” nu sunt.

      Reply
  10. Ildi / 8 May 2014 16:06

    https://www.youtube.com/watch?v=F7dJ8nqt1rI (simpatic si bine punctat:) )

    Stiu exact ce simti si ce scrii aici este perfect adevarat…exista parinti care nu isi merita copilul din pacate si mai rau e ca ”strica” ceva in acel copil abuzat pentru tot restul vietii (abuzat nu inseamna musai batut, cateodata cuvintele si gesturile fac mult mai mult rau)

    Reply
  11. raluca / 8 May 2014 15:22

    Buna, nu-mi place articolul tau din cauza numelui pe care i l-ai dat. Copilul meu nu ma uraste, iar eu nu-mi urasc mama. Mama mea n-a fost deloc ca a ta, iar eu nu sunt deloc asa cu baietelul meu – care app are 5 ani. Ma deranjeaza mult generalizarile, iar tu asta ai facut. Nu, nu toti ne uram mamele, unele femei chiar sunt facute pentru a fii mame. Copilul meu s-a nascut cand eu aveam 26 de ani. Nu, nu eram pregatita, desi mi l-am dorit. Nimeni nu este pana cand nu il are in brate. Nu ai cum sa fii.

    Reply
  12. Mada / 8 May 2014 15:04

    Draga Maria, vestea proasta e ca dupa ce cresti 18 ani langa o mama de genul asta, ramai cu niste probleme mari. Iar asta te transforma intr-o chestie f ciudata si greu de indreptat. Nu exista vesti bune cand vine vorba de astfel de mame.

    Reply
  13. Margareta / 21 January 2014 23:16

    Foarte plin de nerv articolul si din pacate este cam adevarat. Vad asta zi de zi in jurul meu si de fiecare data imi rupe inima. Nimic nu justifica cruzimea asta fata de un copil care tot ce vrea este sa cunoasca lumea din jurul lui. Mai dureros este ca un copil isi iubeste neconditionat parintii (pana la o anumita varsta ) si, din admiratie pentru “eroii” lui le imita comportamentul si astfel se creeaza tipare de comportament de la o generatie la alta. Am simtit pe pielea mea cat de tare doare sa ai parinti de genul asta (abuzivi si insensibili) si cat efort trebuie ca sa te vindeci. Din acest motiv imi dau silinta zi de zi sa imi cresc fiica in iubire si intelegere ca sa rupem tiparele astea bolnave si, impreuna cu ea traiesc din nou copilaria dar de data asta, una fericita.Copiii au darul de a ne invata lucruri minunate (iubire neconditionata, rabdare, sinceritate, iertare) daca avem curiozitatea sa ii ascultam cu adevarat. Dar astea sunt lucruri la care trebuie sa te gandesti si sa le simti iar o generatie care este educata sa nu faca asta, va genera in continuare asemenea specimene. Si e pacat mare. Maybe someday 🙂

    Reply
  14. D. / 5 January 2014 15:34

    E tare tare trist. Si pe mine ma ingrozesc persoanele de genul acesta. La munte un baietel se chinuia sa urce, cu un troler pe marimea lui, o panta inghetata si acoperita de zapada si tot cadea si nu dupa mult timp l-a pufnit plansul. Reactia tipata a mamei: “Daca ai vrut troler si nu ghiozdan, acuma sa ti-l cari! Si termina cu plansul, ca baietii nu plang!” si altele in acelasi gen. Eu m-am bagat, dar norocul mamei a fost ca era in varful pantei. Am ajutat baietelul sa se ridice si i-am spus ca e ok sa planga si mamei i-am spus ridicand doar un pic vocea sa termine, ca se face singura de rusine si ca nu merita sa aiba copii. Eu zic ca ar trebui sa luam atitudine de fiecare data!

    Reply
  15. Maria / 5 December 2013 20:41

    Parintii care fac copii doar de dragul de a face copii,sunt oameni imaturi care nu se pot maturiza,adica adult care ajuns la varsta maturitatii nu vad sensul si rostul unei familii,cred ca e vorba de o maturitate emotionala,adica sunt pasihopati,si isi realizeaza familii pt da asa da bine in lume si de ce nu daca copilul nu e psihopat,ci intreg la cap,de ce sa nu profite de el ca doar el ,ea l a facut,schema e simpla.Copii se fac mari nu primesc nici un ajutor de la ei,si ajung sa se paruiasca intre ei pt temirce,parintii pasihopati sunt incantati,dictonul ar fi dezbina si cucereste,dupa cum stim psihopatii nu pot iubi nu au cu ce.Ca sa iubesti mai trebuie sa ai si suflet,psihopatii nu au asa ceva,sunt morti si goi pe dinauntru.ei nu vad decat bani,bani si iarasi bani,pt ca parintii lor tot psihopati i au vandut pt bani,faima si avere.

    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro