De ce (ne) urâm mamele

2 December 2013

Cristina StavriPoate nu toți sau poate sunt eu singura ciudată de pe fața planetei, dar am momente când urăsc mamele și implicit femeile, cu atâta abnegație că pot fi declarată nebună periculoasă și închisă la Obregia. Dar nu sunt deloc nebună. Să vă explic.

Azi, într-un supermarket, stăteam liniștită și lucram la ceva, când aud următorul dialog (totul este absolut veridic, nu am inventat nici măcar un singur cuvînt.)

“Vezi de ce nu meriți nimic? “

Ambii părinți se uitau în jos, spre un băiețel, și țipau. Femeia, bineînțeles, mai isteric şi mai tare, că deh, doar are dreptul, l-a scos din ea. Dar nici bărbatul nu era deloc de partea copilului. Puștiul, un prichindel de vreo 4 ani, urla din ce în ce mai tare, în timp ce muierea isterică își arunca săgețile din ce în ce mai înverșunată.

„Așa faci mereu.

Nimic nu-ți convine NICIODATĂ.

Ești un nesimțit. Nu meriți nimic. N-o să-ți mai iau nimic, niciodată ș.a.m.d.”

N-am mai ascultat, m-am îndepărtat rapid, altfel interveneau forțele de ordine să mă scoată din părul “mămicii”.

Tot acest monolog era, repet, purtat în fața unui băiețel de vreo 4 ani! Deși probabil, undeva în subconștientul femeii, era îndreptat către ea sau partenerul ei.

Problema mea e că acest caz nu e unic.

Femei dragi, doar pentru că simțiți o mâncărime între picioare, nu trebuie ca aceasta să se soldeze cu un copil. Un copil, chiar dacă e ieșit dintre augustele dumneavoastră picioare, nu merită, în primul rând, să i se vorbească în halul ăsta. Nu mai zic de faptul că nici măcar un adult nu merită, dar să zicem că adulții, uneori, pot fi extrem de enervanți. Copilul, la 4 ani, CE putea să facă atât de rău? Să pună invers piesele de la puzzle? Să spargă, rupă, dărâme ceva? CE? Sfintele Moaște ale Electrocasnicelor din Sfântul Magazin?

Ursulet

Acum aștept nerăbdătoare hoarda muierilor care mă vor întreba condescendent, dar malițios, “Ai copii?”. Nu, n-am. Nu fac, deoarece nu sunt pregătită. Știți din ce motiv nu sunt pregătită, încă, la 26 de ani, având un om care mă iubește, lângă mine, o casă din care nu mă dă nimeni afară și venituri relativ suficiente încât să-mi permit să fac un copil? Nu, nu pentru că nu mi-l doresc. Nu, nu pentru că detest copiii. Martore sunt prietenele mele mămici, pe ai căror copii îi ador, că probabil aș fi o mamă foarte iubitoare.

Nu sunt pregătită pentru că nu am fost educată atunci cînd eram bebeluș. Adică nu am fost deloc pregătită pentru viață. Nu am fost dorită, iubită, acceptată, ajutată să evoluez. Celebrii “cei 7 ani de-acasă” la asta se referă. Nu doar la “cu ce furculiță se mănâncă felul doi”. Educația este pregătirea copilului pentru viață.

Cei 7 ani de-acasă ai mei au fost un lung, dureros și degrabă-de-traume-dătător șir de: “nu ți-e rușine?, ești o nesimțită, mai bine nu te făceam, mai bine făceam avort, ești o curvă (aveam 12 ani !), nu gândești, ia mâna de acolo, nu pune mîna pe aia, nu ești în stare de nimic, nu ești bună de nimic, zdrang-plosc-trosc-două palme materne peste bot“, pentru că am încercat să cuget și să vorbesc (obicei deloc acceptat la mine acasă).

Mama, ce să facă și ea mai bun? Îmi spunea deseori că prietena mea, o blondă superbă, de altfel, e foarte frumoasă, pe cînd eu nu. O lua pe prietena mea, în fața mea, în brațe, râzând, și o pupa. Cu mine nu făcea asta. Deloc, niciodată. Acum, ia ghiciți dumneavoastră care e obsesia mea în ceea ce privește podoaba capilară? Da. Blondul ăla. Norocul meu că nu-s imbecilă și îmi dau seama că nu îmi stă bine. Altfel, pentru dragostea mamei, eram de mult blondă. Dar ce n-am făcut și cât nu am suferit din cauza ei, doamna “mama-i numai una”. Norocul meu. Dacă aveam două din modelul ăsta, eram moartă de mult.

Nu vă mai plictisesc cu amintiri din copilăria groazei, că presupun că nu sunt singura cu o mamă de genul ăsta. Știu sigur că nu-s puțini copiii făcuți la întâmplare, din greșeală, din obligație, cu scopul de a reține un bărbat sau alte motive la fel de “întemeiate” ca acestea.

Vă rog, dragi femei, știu că nu e vina voastră, știu că și voi ați avut parte de același tratament, dar vă rog mult, întrebați un specialist, dacă v-ați trezit cu un copil, și nu știți ce să faceți cu el.

Sau, mai bine, gândiți-vă bine-bine-bine de tot dacă sunteți pregătite, dacă vă doriți un copil pentru motivele corecte. Motive cum ar fi: am o viață frumoasă, sunt un adult echilibrat din toate punctele de vedere, am o activitate, o relație (asta nu e musai deloc, dar e o situație mai întâlnită decât cea a femeilor care decid să fie mame singure), viața mea personală, cu hobby-urile mele și activitățile care-mi fac plăcere sunt la cote maxime, am o viață socială armonioasă a cărei activitate știu că va trebui să o restrâng o vreme și nu regret asta și simt nevoia să aduc pe lume un copil pe care să îl educ, căruia să îi arăt ce minunată e viața și căruia să îi ofer toate lucrurile bune și frumoase pe care le merită necondiționat. Da? NE-CON-DI-ȚIO-NAT. Nu dacă e cuminte, roboțel, câine dresat sau mumie tăcută! Ok?

Pentru că dacă nu întrebați – daca nu VĂ întrebați, mai ales, îi chinuiți, îi distrugeți.

Copilul, pentru a deveni un adult sănatos, trebuie iubit. Atât. Iubit înseamnă “înțeles și acceptat ÎN REALITATEA LUI”. Nu mai încercați să-i adaptați prematur la viața de adult doar pentru că nu vă e comod să investiți timp si sentimente în ei. Doar pentru că vă plac mai mult telenovelele decât Lego și jocurile pentru copii. Doar pentru că aveți oribil de eronata senzație că un copil e un “eu în miniatură”. Nu e deloc. Un copil e o persoană complet diferită de voi. E o ALTĂ persoană, pe care voi, ca părinți, dar mai ales ca mame, v-ați luat responsabilitatea să o creșteți și să o pregătiți să se descurce singură, atunci când ajunge la vârsta maturității.

Am exagerat la început. Nu vă urăsc. Vreau doar să dispăreți în forma de acum și să învățați să vă iubiți copiii pentru a putea reapărea într-o variantă îmbunătățită a voastră. Pentru că și de-asta n-aș face copii. Ca să nu cumva să îi întâlnească pe ai voștri.

Nu, n-am copii, dar am fost unul dintre copiii voștri. Mai ales ăia la care urlați ca descreieratele.



Citiţi şi

Soacră-mea

Pisica neagră-i vinovată!

Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. Maria / 5 December 2013 20:24

    Vestea buna este ca,copii acestor mame,pot face ce ele nu au facut,adica sa nu tipe la copil,sa nu l bata,sa interzica calculatorul doar,nu e nevoie sa bati copilul daca a facut o boacana,sa se puna in locul lui,partea asta e cea mai grea,adica sa ai momente cand dai in mintea copiilor,si momente cand esti adult,si ai pretentii realiste de la el.Cel mai important lucru ar fi sa fim noi insine si sa ne distantam de comportamentul parintilor nostri si un prim pas ar fi sa nu i mai judecam.Parintii nostri cu siguranta au niste blocaje emotionale,si comparandune cu ei nu facem nimic,este normal sa spunem ce ne deranjeaza ,dar daca ii punem la zid nu facem nimic,am avut si eu tot niste parinti absenti emotional,si singura solutie este sa nu facem ca ei,asta e tot,deci avem niste repere,pe care nu trebuie sa le neglijam.

    Reply
  2. Un tata / 5 December 2013 12:54

    PS. Urmarind link-urile din articol, imi dau seama ca, in general, pledezi pentru indrumarea copiilor. Totusi, consider ca ignorarea acestui aspect in ramura “do’s” a acestui articol este o scapare majora.

    Reply
  3. Un tata / 5 December 2013 12:30

    >Copilul, pentru a deveni un adult sănatos, trebuie iubit.
    Corect.
    >Atât.
    Fals. Pe langa iubire, trebuie si indumare.
    >Iubit înseamnă “înțeles și acceptat ÎN REALITATEA LUI”.
    Cunosc o mama care a facut exact ce propui tu: iubire totala si acceptarea realitatii lui.
    Rezultatul: ii tot face vizite la puscarie. Repetate, binenteles, caci inca accepta realitatea lui.

    Concluzia: mare atentie la indrumare.

    Reply
  4. Alina / 4 December 2013 12:13

    Felicitari pentru articol! Nu am stat sa citesc toate comentariile ca deja am vazut ca unele mame sar in sus, si se simt ofensate :)!
    Ai mare dreptate in ceea ce spui! Nu stiu daca societatea sau lipsa lor de educatie le-a facut pe unele mame sa nu stie sa isi arate dragostea fata de copii lor! Am o mama care stiu ca ma iubeste, dar niciodata, copil fiind nu a stiut sa imi arate, si chiar si acum pastreaza aceleasi pilde si expresii ofensatoare de om tamp la adresa mea!
    E foarte frustrant sa auzi zilnic ” nu esti buna de nimic”, ”nu sunt de acord cu ce faci, ca niciodata nu faci bine;; ” mai bine faceam un lemn in locul tau sa am la ce sa ma incalzesc”, ” uita-te ce harnicuta si buna e sora ta” (asta se intampla de cand aveam 5,6,7 ani) :)!
    Poate si din cauza asta am ales, tarziu dupa 30 de ani sa imi fac un copil, si cand aveam 26 de ani ca tine nu mi-l doream, si te inteleg perfect! Nu mi-l doream pentru ca nu eram pregatita sa fiu mama, si mai ales o mama intelegatoare si o mama care sa poata aprecia faptul ca are un copil.
    Draga Cristina, sa nu faci un copil atata timp cat nu ti-l doresti, si daca nu ti-l doresti deloc, sa nu il faci doar la presiunea familiei sau a societatii. Iti spun asta din propria mea experienta, le-am tinut cu greu piept si familiei si societatii si am avut noroc cu un sot care m-a inteles! Ma distra foarte tare mama mea, care insista sa ma casatoresc si sa fac un copil pana la 25 de ani, tocmai ea, care m-a facut la 21 cand inca era un copil si habar nu avea sa se poarte cu un copil!
    Un alt mare noroc au fost bunicii mei care m-au iubit neconditionat si mi-au vorbit calm si frumos toata viata mea pana acum, si care tot timpul i-au spus mamei mele (fiica lor) ca nu asa trebuie sa se poarte cu un copil!
    Ma rog in fiecare zi, sa nu ajung vreodata sa ma port asa cu copilul meu, si inca din burta a auzit zilnic cat de mult il iubesc 🙂 (ceea ce eu ca copil, nu am auzit niciodata de la parintii mei)!

    Reply
  5. COSTEL / 3 December 2013 18:12

    SUNT SIGUR CA IUBIREA ADUCE DUPA SINE IUBIRE IAR URA,RAUTATEA ATRAGE LA RANDUL EI ACELASI TIP DE ATITUDINE ,INSA ESTI DESTUL DE “ACIDA” CU MAMELE ….
    I-TI DORESC SA DEVII MAMA SI IN EXERCITIUL VIETII VEI SCHIMBA PE” ICI PE COLO IN PUNCTELE ESENTIALE”….

    Reply
  6. Paula Gafitescu / 3 December 2013 17:37

    Buna.Imi pare rau pentru copilaria ta nefericita dar vreau sa stii ca am suferit cu totii oarecum anumite traume in copilarie, poate mai mici sau mai mari…dar cu toate acestea am ajuns adulti, am reusit sa trecem peste ele si sa devenim ceea ce suntem. Critica este un lucru rau atata timp cat este exagerata si ne-la-locul ei cum ar veni, insa un copil trebuie educat si uneori trebuie si criticat, insa in acelasi timp laudat pentru faptele lui bune. Copilul trebuie iubit si educat in acelasi timp. Nu se poate sa-ti lasi copilul sa faca orice vrea el, atata timp cat e un lucru rau. Trebuie explicat, indreptat spre calea cea buna. Cu siguranta ca vei opta pentru varianta linistita, explicatul cu calm si rabdare…insa un copil de 4 ani cat de mult intelege?? Va repeta greseala, te va scoate din sarite…iti vei pierde si tu calmul, oricat calm vei avea! Iti garantez asta 😀
    Nu vreau sa scuz sau sa acuz pe nimeni, insa a fi mama e un lucru greu. Si nu devii mama doar pentru ca ‘te mananca ceva intre picioare’ – expresie de mahala, parerea mea – ci majoritatea devin mame pentru ca isi doresc asta, iar unele se chinuie pentru asta cu anii. Insa cand esti mama ai o tona de rasponsabilitati in plus. Simplul fapt ca poate nu o sa fii o mama buna te poate face sa gresesti des. Insa inveti, pe tot parcursul ‘meseriei’ de mama.
    Articolul tau este un articol destul de urat la adresa femeilor care fac o multime de sacrificii pentru copiii lor. Si se vede clar ca nu esti pregatita sa devii mama, avand in vedere modul in care gandesti. Ar trebui sa mai reflectezi putin, insa nu stiu cat de mult ajuta. Vei constata tu singura in momentul in care o sa devii mama la randul tau, si sper din suflet sa devii mama care vrei tu sa fii!

    Reply
    • rox / 3 December 2013 17:58

      despre mamele care si lasa odoarele la maternitate tot asa gandesti? chiar crezi ca toate mamele de pe pamantul asta si au zamislit odoarele din dragoste pt viitorul copil? da mi voie sa te contrazic, ma rog, te contrazic niste statistici la nivel national.

      Reply
  7. O fata ca si tine / 3 December 2013 14:36

    Articolul tau m-a facut sa imi reamintesc de copilaria “fericita”,atunci cand a mea draga mama ma “atentiona”ba cu o coada de matura,ba cu binecunoscuta curea de pantalono,unealta folosita total inutil de catre oameni.Acest acesoriu a fost inventat pt disciplinare,nu pt a tine pantalonii pe tine. Mama era cea care ,ca si in cazul tau , imi arata cum ceilalti sunt mai buni decat mine. Imi repeta la infinit cum ea mai bine ma facea,(scuzati limbajul colocvial)”cacat la gard sa ma linga cainii”. Aveam doar cinci ani cand imi spunea lucrul acesta. Au urmat alte episoade ,unul mai “vinetiu”decat celalat. Nu am fost invatata ce este viata. A fost nevoie sa sufar multe necazuri pt a intelege ce greu este sa traiesti in societatea noastra. Ce sa mai zic despre afectiunea aproape inexistenta. Rar mai primeam o imbratisare sau vreo vorba de alint,si atunci credeam ca ori este bolnava si delira,ori aveam o imaginatie prea bogata.Deh…asta e viata! “Asa am fost si eu crescuta,si uite ca n-am murit”obisnuia mama sa imi zica.Pai bravo mama iubita,dar pe mine nu ma intrebi daca vreau sa fiu educata in acelasi stil spartan?Nici eu nu doresc copii deoarece imi este frica sa nu fii mostenit temperamentul mamei. Ador copilasii,dar nu ma vad mama. Poate ca suna anormal,dar nu vreau sa ajung in situatia de a afla ca sunt “fata mamei”. Am crescut cu un mare complex de inferioritate,de care ma lupt sa scap. Am intalnit persoane ce sunt mai “familie” pt mine decat cea reala,si o persoana deosebita,ce ma iubeste si accepta exact asa cum sunt. Daca mai exista persoane, ce se regasesc in aceasta relatare, sa stiti ca va sunt alaturi,chiar daca nu va cunosc,va doresc din suflet sa va gasiti calea in viata si sa stiti ca toate lucrurile acestea vor trece si va vor intari. Sa aveti o viata cat mai frumoasa si plina numai de bucurie si fericire.,iar tie Cristina,iti multumesc pt articol si ca ai avut curajul sa pui in cuvinte ceea ce multi simt,dar nu au avut taria sa si le exprime.

    Reply
  8. Tatal / 3 December 2013 12:11

    Ar trebui sa mergi la psiholog spre a cauta ajutor. Cand vei crede ca esti pregatita, vei astepta…. Mult si bine un copil. Copiii nu se nasc din “mame” de genul tau. Iarta-ma!

    Reply
  9. Elle / 3 December 2013 0:47

    Foarte frumos scris si sincer! Nu pot zice ca imi urasc “mama”, doar imi e indiferenta, vorba aia “de unde nu-i, nici Domnul nu cere”, la ea tot ce a contat a fost sa il tina pe tata si timp de vreo 15 ani a mers, pana intr-o zi. Odata cu plecarea, a venit eliberarea mea ca om. Si acum dupa ani buni sunt mai fericita fara ea… ca in prima zi.
    Cei mici nu se fac din obligatie si accident, se fac din dragoste si reponsabilitate. Nu se cresc asa cum vrei ci asa cum trebuie.

    Reply
  10. adina / 3 December 2013 0:36

    i feel you!!! sunt intru totul de acord cu tine. si eu inca mai am traume din copilarie pt ca mama il pupa \si il iubea mereu pe fratele meu iar pe mine mereu ma certa si ma batea… asa ca sunt foarte de acord cu tine… acum si eu imi doresc enormde mult uncopil si chiar 2 sau 3 daca se va putea si cu siguranta ii voi iubi la fel de muult pe toti

    Reply
  11. Moraru Maria / 3 December 2013 0:33

    Dar dacă tații lipsesc de langă tine?

    Reply
  12. bianca / 2 December 2013 22:44

    Si eu am vazut astfel de bestii , imi amintesc ultima intimplare de iarna trecuta, cand eram intr-un mare magazin si o fetita de vre-o 10 ani a pus mana pe o posetuta, foarte ochioasa si sclipitoare… mi-a atras atentia ca era penticostala si cu posetuta aceea in mana….in fine! Cand deodata, o matahala de vre-o 90 kg a venit in spatele ei si a inceput sa-i arda vre-o doua bucati buuune peste spate, a trei-a mai putin caci fetita a inceput sa fuga oripilata, speriata, de mama sa, ajungand la bunica-sa care era pe acolo si ascunzandu-se dupa ea.Am inceput o cearta ca la usa cortului, luandu-ma chiar si de paza magazinului care stateau si se uitau ca idiotii. Nu mai spun ca “urangutanul” ne-a urmarit si afara si a inceput sa strige dupa noi ca “atunci cand om avea copchii sa-i crestem cum vrem noi” si mai mult, s-a napustit asupra mea vrand sa ma ia la bataie, ca “al cui copchil sunt eu de imi permit sa comentez cum sa-si creasca ea plozii”…..(eu avand doi acasa insa nu prea pare sa am nici unul) ….
    Si eu le urasc pe idioatele astea….care se autoproclama “mame”….
    Iti inteleg furia si iti spun ca nici eu nu am avut parte de f multa dragoste, insa de cand eram micuta m-am gandit numai la momentul in care voi avea si eu copii…abia am asteptat, si crede-ma! Mi-au umplut tot golul din suflet pustii mei!
    Eu nu iti doresc decat…sa te regasesti!
    Numai bine!

    Reply
  13. Io / 2 December 2013 20:56

    Mama lor de mame. Pardon, unele mame.
    Felicitari. Vezi tu draga, durerea asta te-a adus aici, pe Catchy, in punctul asta din viata, cand poti fi mandra de tine. Ca a mai fost nevoie de n-spe mii de lupte pe langa, e clar. Nu ca nu m-as fi bucurat mai mult pt tine, daca aveai o mama ceva ma devotata, dar asta e.
    Unele persoane care fac parte din viata noastra, nu le putem alege.
    Felicitari ca ai luptat pentru tine si azi ai puterea sa scrii despre chestiunile personale.
    Felicitari ca ai provocat atatea persoane cu articolul asta.
    pup u!

    Reply
  14. daiana / 2 December 2013 20:48

    Sint sigura ca noi sintem surori. Se pare ca am fost crescute de-aceeasi mama. Dar nici tu si nici eu nu avem nimic in comun cu ea. De aceea eu mi-am luat curaj si-am adus pe lume 2 fetite (adica nah, curaj, ca mi-au fost date spre crestere de stii tu cine). Asa ca ia si tu curaj. Te imbratisez. PS. Cere munti de sinceritate sa scrii asa…

    Reply
  15. Anaty / 2 December 2013 20:14

    Am intrat de curiozitate sa vad de ce ne uram mamele, cu gandu sa iti comentez cate ceva sa iti schimbe parerea. Mi-am mentinut atitudinea pana am dat de ” Da? NE-CON-DI-ȚIO-NAT. Nu dacă e cuminte, roboțel, câine dresat sau mumie tăcută! Ok?” 😀 Aici ai mare dreptate! Mai greu e sa devii acel adult oricat de mult ti-ai dori. As putea scrie un roman pe aici de unde pleaca anumite atitudini fata de copilul propriu.(subconstient) E greu sa fii cum iti doresti, sa iti controlezi iesirile (instinct) in momente de cumpana. Important e sa iti ierti mama, deoarece probabil si ea la randul ei a avut acealeasi traume si nu stia ca se poate si altfel. Tu stii si e important ca stii inainte de avea propiul copil. Numai bine si pana te hotarasti iti recomand cartea Parenting neconditionat Alfie Kohn si multe altele le vei gasi pe parcurs 😉

    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro