De ce (ne) urâm mamele

2 December 2013

Cristina StavriPoate nu toți sau poate sunt eu singura ciudată de pe fața planetei, dar am momente când urăsc mamele și implicit femeile, cu atâta abnegație că pot fi declarată nebună periculoasă și închisă la Obregia. Dar nu sunt deloc nebună. Să vă explic.

Azi, într-un supermarket, stăteam liniștită și lucram la ceva, când aud următorul dialog (totul este absolut veridic, nu am inventat nici măcar un singur cuvînt.)

“Vezi de ce nu meriți nimic? “

Ambii părinți se uitau în jos, spre un băiețel, și țipau. Femeia, bineînțeles, mai isteric şi mai tare, că deh, doar are dreptul, l-a scos din ea. Dar nici bărbatul nu era deloc de partea copilului. Puștiul, un prichindel de vreo 4 ani, urla din ce în ce mai tare, în timp ce muierea isterică își arunca săgețile din ce în ce mai înverșunată.

„Așa faci mereu.

Nimic nu-ți convine NICIODATĂ.

Ești un nesimțit. Nu meriți nimic. N-o să-ți mai iau nimic, niciodată ș.a.m.d.”

N-am mai ascultat, m-am îndepărtat rapid, altfel interveneau forțele de ordine să mă scoată din părul “mămicii”.

Tot acest monolog era, repet, purtat în fața unui băiețel de vreo 4 ani! Deși probabil, undeva în subconștientul femeii, era îndreptat către ea sau partenerul ei.

Problema mea e că acest caz nu e unic.

Femei dragi, doar pentru că simțiți o mâncărime între picioare, nu trebuie ca aceasta să se soldeze cu un copil. Un copil, chiar dacă e ieșit dintre augustele dumneavoastră picioare, nu merită, în primul rând, să i se vorbească în halul ăsta. Nu mai zic de faptul că nici măcar un adult nu merită, dar să zicem că adulții, uneori, pot fi extrem de enervanți. Copilul, la 4 ani, CE putea să facă atât de rău? Să pună invers piesele de la puzzle? Să spargă, rupă, dărâme ceva? CE? Sfintele Moaște ale Electrocasnicelor din Sfântul Magazin?

Ursulet

Acum aștept nerăbdătoare hoarda muierilor care mă vor întreba condescendent, dar malițios, “Ai copii?”. Nu, n-am. Nu fac, deoarece nu sunt pregătită. Știți din ce motiv nu sunt pregătită, încă, la 26 de ani, având un om care mă iubește, lângă mine, o casă din care nu mă dă nimeni afară și venituri relativ suficiente încât să-mi permit să fac un copil? Nu, nu pentru că nu mi-l doresc. Nu, nu pentru că detest copiii. Martore sunt prietenele mele mămici, pe ai căror copii îi ador, că probabil aș fi o mamă foarte iubitoare.

Nu sunt pregătită pentru că nu am fost educată atunci cînd eram bebeluș. Adică nu am fost deloc pregătită pentru viață. Nu am fost dorită, iubită, acceptată, ajutată să evoluez. Celebrii “cei 7 ani de-acasă” la asta se referă. Nu doar la “cu ce furculiță se mănâncă felul doi”. Educația este pregătirea copilului pentru viață.

Cei 7 ani de-acasă ai mei au fost un lung, dureros și degrabă-de-traume-dătător șir de: “nu ți-e rușine?, ești o nesimțită, mai bine nu te făceam, mai bine făceam avort, ești o curvă (aveam 12 ani !), nu gândești, ia mâna de acolo, nu pune mîna pe aia, nu ești în stare de nimic, nu ești bună de nimic, zdrang-plosc-trosc-două palme materne peste bot“, pentru că am încercat să cuget și să vorbesc (obicei deloc acceptat la mine acasă).

Mama, ce să facă și ea mai bun? Îmi spunea deseori că prietena mea, o blondă superbă, de altfel, e foarte frumoasă, pe cînd eu nu. O lua pe prietena mea, în fața mea, în brațe, râzând, și o pupa. Cu mine nu făcea asta. Deloc, niciodată. Acum, ia ghiciți dumneavoastră care e obsesia mea în ceea ce privește podoaba capilară? Da. Blondul ăla. Norocul meu că nu-s imbecilă și îmi dau seama că nu îmi stă bine. Altfel, pentru dragostea mamei, eram de mult blondă. Dar ce n-am făcut și cât nu am suferit din cauza ei, doamna “mama-i numai una”. Norocul meu. Dacă aveam două din modelul ăsta, eram moartă de mult.

Nu vă mai plictisesc cu amintiri din copilăria groazei, că presupun că nu sunt singura cu o mamă de genul ăsta. Știu sigur că nu-s puțini copiii făcuți la întâmplare, din greșeală, din obligație, cu scopul de a reține un bărbat sau alte motive la fel de “întemeiate” ca acestea.

Vă rog, dragi femei, știu că nu e vina voastră, știu că și voi ați avut parte de același tratament, dar vă rog mult, întrebați un specialist, dacă v-ați trezit cu un copil, și nu știți ce să faceți cu el.

Sau, mai bine, gândiți-vă bine-bine-bine de tot dacă sunteți pregătite, dacă vă doriți un copil pentru motivele corecte. Motive cum ar fi: am o viață frumoasă, sunt un adult echilibrat din toate punctele de vedere, am o activitate, o relație (asta nu e musai deloc, dar e o situație mai întâlnită decât cea a femeilor care decid să fie mame singure), viața mea personală, cu hobby-urile mele și activitățile care-mi fac plăcere sunt la cote maxime, am o viață socială armonioasă a cărei activitate știu că va trebui să o restrâng o vreme și nu regret asta și simt nevoia să aduc pe lume un copil pe care să îl educ, căruia să îi arăt ce minunată e viața și căruia să îi ofer toate lucrurile bune și frumoase pe care le merită necondiționat. Da? NE-CON-DI-ȚIO-NAT. Nu dacă e cuminte, roboțel, câine dresat sau mumie tăcută! Ok?

Pentru că dacă nu întrebați – daca nu VĂ întrebați, mai ales, îi chinuiți, îi distrugeți.

Copilul, pentru a deveni un adult sănatos, trebuie iubit. Atât. Iubit înseamnă “înțeles și acceptat ÎN REALITATEA LUI”. Nu mai încercați să-i adaptați prematur la viața de adult doar pentru că nu vă e comod să investiți timp si sentimente în ei. Doar pentru că vă plac mai mult telenovelele decât Lego și jocurile pentru copii. Doar pentru că aveți oribil de eronata senzație că un copil e un “eu în miniatură”. Nu e deloc. Un copil e o persoană complet diferită de voi. E o ALTĂ persoană, pe care voi, ca părinți, dar mai ales ca mame, v-ați luat responsabilitatea să o creșteți și să o pregătiți să se descurce singură, atunci când ajunge la vârsta maturității.

Am exagerat la început. Nu vă urăsc. Vreau doar să dispăreți în forma de acum și să învățați să vă iubiți copiii pentru a putea reapărea într-o variantă îmbunătățită a voastră. Pentru că și de-asta n-aș face copii. Ca să nu cumva să îi întâlnească pe ai voștri.

Nu, n-am copii, dar am fost unul dintre copiii voștri. Mai ales ăia la care urlați ca descreieratele.



Citiţi şi

Soacră-mea

Pisica neagră-i vinovată!

Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. Cristina / 2 December 2013 18:00

    Chiar m-a emotionat articolul! Multe din cele descrise fac parte intr-un fel sau altul si din viata mea! Si acum viata m-a pus in situatia de a fi alaturi mamei mele, de cativa ani buni, sa o ajut si sa ne sustinem reciproc, fiindca nu are pe altcineva in afara de mine, iar reactiile ei sunt aceleasi ca atunci cand eram copil! Efectiv m-a imbolnavit chestia asta, de cand eram copil sunt marcata, am cativa ani de cand incerc sa fiu tare, ca intotdeauna, dar mi-e teama sa nu cedez…si asa traim intr-o lume cu multi oameni rai si probleme, am deja atacuri de panica, cand ies undeva simt ca nu sunt eu, am perioade in care as vrea sa plec de tot, fiindca rezist greu, si doar ideea de a trebui sa rezist astfel ma sperie! E de neinteles cum societatea poate influenta atat de mult sa se ia astfel de decizii, nu oricine trebuie sa aiba copii! Sincer, eu una nu imi doresc, consider ca ar fi ultimul lucru pe care l-as dori intr-o astfel de lume, plina de pericole si rautati de tot felul, in care nu poti garanta pt.linistea si viata ta!

    Reply
  2. Valentina / 2 December 2013 16:17

    Cunosc tot ce ai scris! E greu, e foarte greu, ani de zile de lipsa de self esteem, emancipari, recaderi, iertari, recaderi… Cunosc tot.

    Reply
  3. Jo / 2 December 2013 16:02

    Nu, nu esti singura in aceasta situatie. Ar fi interesant un articol despre cum ai reusit sa treci peste aceste traume din copilarie, niste sfaturi ar fi binevenite.

    Reply
  4. rox / 2 December 2013 15:36

    uite d’aia apreciez io ca fusai la “orfelinat” in traducere normala insemnand: cresa si gradinita cu program saptamanal, adica plecam luni la 6.30 de acasa si revedeam peisajul sambata in jur de ora 13. totusi, de sambata de la 13 pana duminica seara tot ma scoteam de cate o batalie :)):)) da la cresa ,,,,, da la cresa …… o ce bine mai era, nimeni nu ma pocnea si ingrijitoarele ma luau la ele acasa, ce vremuri misto.

    ps: imi fac datoria fata de mama, cand si cum am chef :d. de sambata de la 13 pana duminica la 20. 😉

    Reply
  5. oana / 2 December 2013 15:31

    Draga Cristina,nu exista mame perfecte si nici nu ar trebui sa existe.Insa din articol eu trag concluzia ca unghiul din care tu ai privit acel dialog este unghiul copilului apostrofat,neinteles chiar lovit insa nu e dracul chiar asa de negru.Partea nasoala este ca tu inca nu ai trecut peste bariera aceea.Imi pare rau pentru copilaria grea pe care ai avut-o

    Reply
  6. badea mihaela / 2 December 2013 15:19

    imi pare rau pentru ce ai trait tu,dar pe jumatate te inseli…nu vreau sa intram in polemici despre cat de mare e diferenta intre a crede ca stii cum e sa ai un copil si al avea si a fi responsabil de bunul lui simt!crede-ma,sunt copii pe care nu-i misca nimic,care isi incearca “norocul” la maxim si te pun in cele mai crunte ipostaze,pot da infinit de multe situatii,dar am sa-ti dau doar 2 exemple la care te rog sa spui tu cum ai reactiona,pentru ca eu una am incercat tot ce a fost omeneste posibil inainte de a-l face “nesimtit” si a-l pedepsii(iar pentru prima data am avut si rezultate pozitive).1 te duci in parc iar el intotdeauna,strica desenul celorlati copii,iar daca nu au un desen le calca pe castel,le toarna nisip in cap sau ii loveste cu propria jucarie….ca asa vrea el si 2 nu ai cu cine sa-l lasi ca tatal e plecat sau e dus demult in cautarea adolescentei pierdute asa ca il iei vesnic dupa tine,numai ca pe lista apar permanent cheltuieli in plus,pentru ca “copilul problema”cum ai intins mana sa iei ceva de pe raft darama gramada de borcane,pachete,cutii cu diverse produse fix in fata ta,asta dupa ce l-ai rugat daca vrea cv sa luati impreuna si i-ai promis inainte de intre in magazin ca daca e cuminte va primi ceva bun!

    Reply
    • Mistique / 2 December 2013 19:23

      Nu face decat sa preia si sa manifeste agresivitatea ta, fondul tau, ceea ce ai manifesta si tu daca nu te-ai cenzura pentru ca esti adult.

      Reply
    • Anaty / 2 December 2013 22:06

      O gura de aer adnac sa sa citesti in timpu liber cateceva sa intelgi reactia copilului si reactia ta la ceea ce face copilul tau. Nu e usor dara daca incerci sa nu il mai contolezi si sa discuti cu el ca de la om la om dupa 100 de incercari vei vedea rezultate. Cauta despre iubirea neconditionata si despre parentingul natural si iti vei da seama de multele greseli ce au fost facute cu tine si ceea ce faci tu cu el. Nu e usor e clar dar mai bine o cale de mijloc si intelegere 🙂 Vorbesc din propie experienta 😀

      Reply
  7. CrissH / 2 December 2013 15:10

    ma regasesc —– :((( Cei 7 ani de-acasă ai mei au fost un lung, dureros și degrabă-de-traume-dătător șir de: “nu ți-e rușine?, ești o nesimțită, mai bine nu te făceam, mai bine făceam avort, ești o curvă (aveam 12 ani !), nu gândești, ia mâna de acolo, nu pune mîna pe aia, nu ești în stare de nimic, nu ești bună de nimic, zdrang-plosc-trosc-două palme materne peste bot“, pentru că am încercat să cuget și să vorbesc (obicei deloc acceptat la mine acasă).

    Reply
  8. pink / 2 December 2013 13:53

    E un articol foarte curajos. Nici eu nu sunt mama, dar nu iti impartasesc in totalitate opinia, pentru ca am vazut si reversul medaliei. Am vazut copii (de 4 ani) abuzandu-si mamele cu cruzime (n-o sa intru in detaliii) doar pentru ca ele ar fi facut orice pentru ei. Pana nu vezi asta in mod repetat (si pana nu plangi de mila lor, a mamelor care sunt fara aparare in fata unor micuti care dezarmeaza cu micimea lor) nu ai cum sa intelegi femeile care isi reped exasperate copiii. Oamenii mici sau mari sunt similari si isi testeaza reciproc limitele. Exista e conceptie gresita conform caruia ne nastem inocenti si buni. Nu e general valabil. Cred ca tu nu ai meritat acest tratament, cred, dar pentru linistea ta sufleteasca, iti recomand putin research pe aceasta tema. Si sa nu judeci…

    Reply
    • Anaty / 2 December 2013 22:12

      Un copil se comporta asa cu parintele lui din varii motive , nu din cauza ca este “”rau:”” Nu exista copil rau! Copii sunt niste masinarii ca sa spun asa de copiat. Ei isi manifesta fustrariile pe loc nu se pot abtine ca un adult. Cu siguranta la acei copii relatie dintre parinte copil nu e tocmai bine gandita. Agresivitatea copiilor vin din futrari, din fustrariile pe care le are ce noi adultii poate considram niste nimicuri…

      Reply
  9. gabi / 2 December 2013 13:19

    si eu, de curand, am asistat la niste “dragalasenii” din partea unor bunici(cred) – eram in supermarket , aveam cam acelasi drum si auzeam o dat pe minut : esti babaloaica, esti bleaga … am schimbat traseul ca mi se facea rau, m-am asigurat totusi ca fetita era in regula, chiar era vesela, parca nici nu o atingeau aceste cuvinte

    Reply
  10. Marioara / 2 December 2013 13:05

    Cristina draga, eu sunt una dintre mamele pe care tu le descrii. Acum, cand sunt bunica, am realizat prostiile,rautatile pe care le-am facut copiilor mei. Le regret sincer, le-am cerut iertare copiilor mei, dar….e tarziu. Lacrimile mele de acum,revolta impotriva propriei persoane, etc, nu schimba cu nimc trecutul, amintirile din copilarie ale copiilor mei. Si ,totusi, am copii buni. Se poarta foarte frumos cu mine, sunt atenti, grijulii. Dar….simt ca o fac de dragul mamei pe care si-ar fi dorit s-o aiba, nu de dragul meu. s.a.m.d.
    Tu,draga mea, nu astepta sa treaca anii peste tine, adu pe lume mai multi copii! Doi sunt putini; am realizat asta abia cand nu mai pot face. Dar am nepoti multi si ei imi umplu frumos viata, imi mangaie batranetile. Consider ca nu merit, dar Dumnezeu care-mi cunoaste sufletul de acum, nu ma lasa sa plang pt. greselile tineretii.
    Nu e o scuza, dar nu m-am inteles cu tatal copiilor si ei au asistat la toate certurile noastre zilnice. Alcoolul in exces nu aduce bucurii in nici o familie. Acum ne-am despartit, dar nu mai foloseste nimanui. S.c.l………

    Reply
    • valeria / 2 December 2013 15:17

      Te apreciez pentru curajul spovedaniei şi pentru “trezire”! Asta înseamnă că ţi-ai însuşit înţelepciunea pe care timpul ţi-a dat-o ca temă de viaţă.
      Există însă “exemplare” care nu numai că nu acceptă că au greşit ci, la bătrâneţe, clamează vehement din partea copiilor lor, semne de afecţiune pe care nu le-au sădit în sufletele mici atunci când le-au avut în grijă. Pretind tot pachetul – grijă ptr nevoile lor fizice + dragoste manifestă… în numele unui “sacrificiu” anterior greu detectabil. Dificil de gestionat o astfel de situaţie – să faci slalom printre resentimente şi (totuşi) datorie, purtând toată viaţa nişte cătuşe puse aripilor.

      Reply
  11. Ionela / 2 December 2013 12:56

    O inteleg atata de bine pe Cristina…!!!
    Din fericire eu m-am considerat pregatita sa am un bebe. Pe care il iubesc din tot sufletul si care este cel mai frumos lucru din viata mea.
    Din cauza asta nu ii mai acord circumstante atenuante mamei mele. Nu ii mai caut scuze pentru atitudinea ei fata de noi, copiii ei. Stiu ca se poate sa fii si alt fel de mama.
    Si fac tot posibilul sa o tin departe de nepoata ei. Nu imi pasa ca “ii ranesc sentimentele” de bunica. Oricum nu ar intelege de ce fac asta si daca i-as explica in limbajul telenovelelor pe care le adora.

    Reply
  12. valeria / 2 December 2013 12:40

    Draga mea, iubita mamii
    nu este adevărat că nu eşti pregătită. Dovedeşti asta tu singurică, în ultimele paragrafe ale revoltei tale scrise – ştii foarte clar ce şi cum se procedează cu un copil şi cum trebuie el să ajungă din mugurel mic să înflorească viguros. Ce nu vor şti cărţile, vei simţi. Sunt rare mamele fără instinct matern. Nu mai pierde vremea cu spaime, fă bebeul şi când îl vei avea în braţe, n-ai să mai ştii de capul tău când îi vei simţi mirosul.
    Nu eşti ca mama ta, altfel n-ai fi scris ce tocmai am citit… nici nu ştii cât de bine am înţeles ce ai trăit!
    Dacă simţi nevoia scrie-mi pe e-mail

    Reply
    • dp / 2 December 2013 12:55

      Depinde ce intelei prin ‘instinct matern’. Daca prin instinct matern intelegi chestia aia care le impinge pe femei sa faca copii ca asa e rinduiala, ca asa iti tii barbatul linga tine, ca asa te bate la cap mama/soacra, sau ca nu vrei sa te lasi mai prejos decit colegele si prietenele, si pentru ca sint foarte dragalasi copiii, atunci da, e plina lumea de femei cu instinct matern. Daca insa prin instinct matern intelegi acele femei care isi doresc copii pentru ca sint capabile sa ii iubeasca cu dragoste neconditionata (subliniez, NECONDITIONATA, deci nu “vreau sa fie cel mai bun, cea mai frumoasa, sa se marite bine, sa ia note mari, sa ma faca mindra de el, sa arat prin el ce buna mama am fost, si cum am mai stiu eu sa il/o educ, si cit m-am mai sacrificat de dragul lui/ei, si ce bine am stiu eu sa imbin cariera si maternitatea), ei bine, eu sincer am intilnit putine din astea. Si nu sint mama, pentru ca nu am vrut – pentru ca nu am fst sigura ca sint capabila de aceasta dragoste care transcede sinele tau si nu cere nimic in schimb.

      Reply
      • dp / 2 December 2013 12:56

        scuzati greselile de tastare 🙂

      • mio / 2 December 2013 15:40

        dp, a nu face ceva din teama…sau a face ceva din iubire, ce alegi? daca ti-e drag sa ai un copil, daca simti ca il cheama sufletul tau, va sti el, sufletul, sa-l iubeasca neconditionat, va invata. Nimeni, sau aproape nimeni nu stie asta din start, de la sine, sau daca stie, e un caz fericit. Ajunge sa stii ca asa se cuvine, si sufletul tau isi va gasi calea. Da si eu am lasat niste ani pina sa simt ca a venit vremea chemarii , s-a cerut singura vremea aceasta, cind era ceva pregatit in mine, nu stiu ce, pentru ca in primele saptamini eram disperata, habar nu aveam ce trebuie sa fac cu copilul meu….dar sufletul a stiut totdeauna ce e mai firesc, mai natural, mai bun, mai potrivit, mai bine, intuitia, bunul simt, inima mi-au spus ce e de facut, de ales, de oferit, de la hrana, caldura, medicatie, medici, ambient, tot…am gasit echilibrul si variantele cele mai aproape de … ceva bun, firesc, nu pot defini exact. Si nu am lasat influente nesanatoase din jur, nici tendinte exagerate din nici o directie spre copil… nici agresivitate, nici poluanti otova, nici sablaone, nici mentalitati de turma. Caut sa ii cultiv individualitatea care e frumoasa si fascinanta, si o fac vadit si explicit pentru cei din jur, asa incit ei inteleg ca nu au de ce sa incerce sa vina spre copil cu prostii- nici cu tonul ridicat, nici cu asa trebuie, ca stiu eu, spun eu, vreau eu, nici cu dulciuri de orice fel/ oricind, nici cu educatie de tip pedeapsa, nici cu educatie fara fond, de dragul educarii/ transformarii in nu stiu ce.
        Ce vreau sa spun e ca sufletul tau stie, si tu stii ca stie. Vezi doar daca el cere sa chemi un copil, nascut sau adoptat, sau nu cere, vezi daca e frica acolo, sau e iubire care vrea, dar nu stii tu sa ii faci loc? Zic. :)))

  13. Mada / 2 December 2013 12:31

    Observ absolut socata ca pentru unele mame, 2 palme peste gura celui mic fac parte din normal. Observ cu tristete ca lipsa violentei in educatie si toleranta maxima ( dar oare cum altfe, ca-i suflet din sufletul meu) sunt aspru criticate de societate. A lasa copilul sa fie liber in toate, de la nastere, a-i respecta nevoile, placerile si dorintele sunt actiuni blamate de “mame” cu experienta, care au crescut 5 copii. Copilul trebuie pus la punct inca de la nastere, ca altfel ti se urca in cap. Respectandu-i alegerile nu faci decat sa dai nastere unui rasfatat care isi va bate joc de tine toata viata. Nu-i place ciorba??? Bagai-o pe gat! Sa stie el ca trebuie sa asculte, nu sa comenteze. Iar daca alegi sa-i dai de mancare ceva ce-i place, clar, esti compromis pe veci. Te va manipula toata vietisoara ta si a lui. Mancarea e doar un exemplu (deh,..fiecare cu traumele lui). Get real people!!! Ai facut un copil, se presupune ca l-ai facut din dragoste. Si chiar daca nu, nu-i vina lui!!! Asa cum tie iti place sa fii ascultat si respectat, dar fix asa, ii place si lui. Are nevoie de asta pentru a deveni un om intreg. Nu-i asa ca o iei razna cand vezi ca cine face doar opusul a ceea ce vrei tu??? Te enervezi, nu? Te super, poate plangi sau urli. El de ce n-are face la fel? Pentru ca asa vrei tu? Sau crezi ca varsta si statura nu-i dau dreptul sa protesteze?
    Sa va fie rusine, mamelor care nu va respectati copiii! Nu meritati mai mult de 2 palme peste ochi.

    Reply
    • mio / 2 December 2013 15:12

      Suupercorect, Mada! Multi au impresia ca fiii lor le sint proprietete si ca isi pot permite sa-i trateze dupa bunul plac pe acestia, ca ei le vor datora la greu toata viata ceva – ascultare, modelare dupa ideea parinteasca de a fi, recunostinta, respect, indiferent cum a decurs parcursul lor pina la maturitate, linga parinte. Nu reusesc sa dea credit ideii ca prin iubire si respect fata de existenta copilului si identitatea sa libera, il lasi sa creasca firesc, fiind el insusi, ai ocazia sa vezi unde are vulnerabilitati, neincrederi, temeri, si sa-l sprijini sa si le vindece, totodata intarindu-i zonele unde se simte in largul sau, dezvoltindu-i si “instigindu-i” pofta de joaca si imaginatia.

      Reply
  14. Ann / 2 December 2013 12:10

    Cand esti mort nu stii ca esti mort, sufera doar ceilalti. Asa e si cand esti prost. sau, ma rog… cum o fi fost citatul cu pricina… unele mame au pur si simplu un IQ sub nivelul marii si alea se inmultesc cel mai bine… din pacate…

    Reply
  15. oana / 2 December 2013 12:09

    Imi pare rău, Cristina.

    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro