De ce ne este atât de greu să ne iubim pe noi înșine? Răspunsul scurt la această întrebare este că cei mai mulți dintre noi au fost crescuți într-o societate (și probabil într-o familie) care nu a reușit să ne învețe despre iubirea de sine.
Am fost învățați cum să citim, să scriem, să calculăm, să construim, să teoretizăm, să studiem și să analizăm viața. Am fost învățați cum să spunem “te rog” și “mulțumesc”, precum și ce este acceptabil și ce este inacceptabil pentru ceilalți și pentru societate în general… dar cei mai mulți dintre noi nu au fost niciodată educați într-o dimensiune esențială a vieții: iubirea de sine.
Un lucru care continuă să mă șocheze în legătură cu propria mea educație a fost lipsa evidentă a accentului pus pe cultivarea unei acceptări de sine sănătoase și a respectului de sine.
În copilărie, nu-mi amintesc să fi fost niciodată învățată valoarea iubirii de sine, a stabilirii unor limite sănătoase, a științei de a spune “nu” și “da” atunci când vorbești serios și a învăța să ai grijă de tine. În schimb, am fost învățată cum să fiu un bun martir; sacrificându-mi sănătatea mentală și emoțională pentru nevoile altora. Și, deși nu-mi învinovățesc familia (pentru că au fost un produs al vremurilor lor), pot vedea cum faptul că am neglijat să mă iubesc pe mine însămi a dus la o cascadă de probleme mentale, emoționale și fizice.
În mod obișnuit, renunțarea la sine și sacrificiul de sine sunt cele două valori principale predate în copilăria noastră și continuă să fie ridicate la rang de indicatori ai unei “ființe umane bune, grijulii și demne” până în ziua de azi.
Din nefericire, ceea ce am aflat mai târziu în viață a fost că aceste două valori (renunțarea de sine și sacrificiul de sine) nu m-au învățat nimic mai mult decât durerea emoțională și psihologică profundă de a fi un martir autoimpus fără o înțelegere reală a modului în care să am grijă de mine – sau de alții, de altfel!
Rezultatul faptului că nu am fost învățați în copilărie valoarea iubirii de sine și că am adoptat aparența acceptabilă din punct de vedere social de a fi un martir este depresia, amărăciunea, anxietatea, resentimentele și o stimă de sine profund șubredă.
Cu toate acestea, chiar dacă este posibil să nu fi fost învățat cum să te iubești pe tine însuți în copilărie, ușa oportunității este încă deschisă pentru tine.
Dar, înainte de a intra pe acea ușă, să explorăm un mit masiv asociat cu iubirea de sine (și perpetuat de aceeași societate care te-a învățat să fii un martir axat pe exterior).
Este iubirea de sine egoism?
Din când în când s-ar putea să auziți afirmat explicit sau subînțeles că iubirea de sine este egoistă.
Poate că trăiești într-o familie care condamnă orice formă de îngrijire de sine și celebrează în schimb sacrificiul de sine toxic și martirajul. Sau poate că lucrați într-un mediu în care iubirea de sine este batjocorită sau privită cu cinism. Oricare ar fi cazul, este important să înăbușiți din fașă această concepție greșită masivă. Iubirea de sine nu este egoistă. De ce? Pentru că fără a avea grijă de tine însuți, ești incapabil să ai cu adevărat grijă de ceilalți. Iubirea de sine este benefică și pentru ceilalți, nu doar pentru tine. Atunci când reușești să te iubești și să te accepți cu adevărat, ești capabil să-i iubești și să-i accepți pe ceilalți mult mai mult. Ca să folosim o analogie, cum poate fi folosită o cană goală pentru a potoli setea altuia? Este imposibil. La fel, este imposibil să dăruim iubire dacă nu ne-am umplut mai întâi pe noi înșine. Simplu.
Este un fapt psihologic bine cunoscut faptul că maltratarea propriei persoane duce la maltratarea celorlalți.
Așadar, data viitoare când începi să te simți vinovat pentru că îți dedici timp pentru tine sau pentru că ai grijă de propriile nevoi, amintește-ți că, practicând iubirea de sine, îți întărești de fapt capacitatea de a-i iubi pe ceilalți.
Iubirea de sine luminează, îmbunătățește și aprofundează fiecare aspect al vieții. Iată câteva dintre numeroasele beneficii ale învățării de a te iubi mai mult:
Mai multă toleranță față de defectele și slăbiciunile tale
O mai mare încredere în sine
O mai mare iertare de sine
Mentalitate mai sănătoasă (și mai puține gânduri de autosabotaj)
Capacitate îmbunătățită de a-ți descoperi și împlini destinul personal
Iubire, acceptare și compasiune sporite pentru tine însuți
Mai multă iubire, acceptare și compasiune pentru ceilalți
Relații îmbunătățite
Prietenii mai bune
O viață profesională mai satisfăcătoare
Conexiuni mai autentice cu oamenii
Bucurie și recunoștință sporită pentru viață
Creșterea spiritului ludic, a creativității și a spontaneității
Niveluri mai ridicate de încredere în sine
Alegeri mai sănătoase și mai înțelepte
Acces sporit la noi oportunități
Sănătate mentală îmbunătățită (și mai puțină anxietate + depresie)
Acces mai profund la propriul suflet și la calea spirituală
Probabil că aș putea continua încă câteva pagini. Dar acestea sunt cele mai imediate beneficii care îmi vin în minte.
Guest post by Psiholog Gabriela Presadă
Citiţi şi
Era bine să fii deșteaptă, că frumoasele sigur ajungeau niște c*rve. Și am ajuns deșteaptă
Da, dragostea este un accident!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
