De ce tot nouă să ne fie rușine că suntem săraci? De ce tot nouă care doar supraviețuim, iar pentru asta muncim atât de mult, să ne fie rușine că n-avem să le dăm cât cer? Că n-avem de ajuns pentru a le satisface lor poftele, capriciile, snobismele. De ce cu rușine întindem acei bani pe care i-am câștigat muncind din greu, acei bani cu care supraviețuim noi într-o lună, dar care lor nu le ajunge pentru încă o sticlă de vin.
De ce tot nouă să ne fie rușine de faptul că lor nu le este rușine? De ce nouă să ne fie teamă pentru viața noastră, pentru securitatea noastră fizică și emoțională? De ce plătim dreptul nostru, dreptul la învățământ gratuit, dreptul la sănătate, la dreptate, la un loc de muncă, dreptul la a merge acasă cu gândul că poate mâine va fi mai bine, poate mâine vei reuși să faci ceva, să muncești, să înveți, să te tratezi. Poate.
De ce nouă să ne fie rușine și teamă să vorbim? Să spunem nu, să ne ridicăm de la masa minciunilor, a nedreptăților, a hoției prefăcute într-un fast deșănțat?
De ce nouă să ne fie rușine că n-avem de ales? De ce noi nu avem de ales? De unde atâta frică, lașitate, deznădejde, de ce ne lăsăm mâncați până nu mai rămâne nimic din noi? De ce și pentru ce toate astea? Pentru nimic în definitiv și doar din cauza fricii, a lașității. Pentru că la final vei fi sătul de toate, nu-ți va mai folosi nici titlul, nici sănătatea, nici serviciul, pentru că te vei simți murdar, corupt, alterat.
© Takahiro Hara
Auzi cum nedreptățile se întâmplă la tot pasul, observi la un moment dat un fel de atitudine nonșalantă atât la cei care le fac, cât și la cei care le suportă, de parcă brusc nedreptatea ar fi devenit ceva normal, sau mai mult, ceva de care noi oamenii aproape că nu ne putem lipsi. O văd și în mirarea unora atunci, când nedreptatea nu se manifestă, or asta îmi întărește gândul că nedreptatea e acum un fel de nouă ordine. Am ajuns să ne minunăm când un funcționar public ne vorbește frumos, când își face treaba pentru care este plătit, aprindem lumânări pentru medicii care ne tratează fără a lua șpagă, ne mirăm că profesorul nu știu care nu ne obligă să-i cumpărăm cartea, ba mai mult ne dă o variantă xeroxată de pe care să învățăm, suntem fascinați în fața unor lucruri comune, obișnuite, cât de mici am devenit!
Le asculți ca pe niște povești, te uiți la nedreptățile care li se întâmplă celor din jur ca la o dramă în trei sezoane, te înfurii, judeci, înșiri tot felul de posibile soluții și „ce-aș face eu dacă…”, totul până ți se întâmplă ție, până o simți tu, cum se spune, pe pielea ta. Iar atunci când se întâmplă, ce se întâmplă îți întrece imaginația, îți depășește întreaga empatie, te seacă de înțelepciune și curaj.
Știu, te poți uita în jos și vei vedea oameni mai neîndreptățiți decât tine, întotdeauna va fi cineva care a suferit o mai mare nedreptate decât tine, însă tot în jos? O viață întreagă să privești tot în jos, să nu ridici vreodată ochii spre sus, nici măcar spre cer că te-apucă blestematul și judecatul și…o prea mare deznădejde despre toate.
Când am ajuns atât de neputincioși? Au fost toate astea de la început? E normal? Face parte din firea noastră? Pentru că au fost atâția care au luptat, care și-au dat viața, sănătatea, care s-au sacrificat în fel și chip și cu toate astea orice val au provocat, oricând de mare și tulburător a fost, tot s-a liniștit la un moment dat, iar totul a revenit la cum a fost înainte sau uneori, tulburând apa, n-au făcut decât să trezească alți și alți monștri.
Ni se spune sărăcime, prostime, pulime, ni se atacă IQ-ul, mediul de proveniență, educația primitivă, familia disfuncțională, credințele în zei, ni se spune că merităm ce ni se întâmplă și că nici măcar victime nu ne putem numi, nici măcar martiri, pentru că suntem plini de ură, ni se spune că ne merităm soarta pentru că ne-am făcut-o cu mâna noastră, ni se aduc tot felul de argumente cum că trebuie să fim recunoscători că avem cui da, că ne lasă să respirăm, că se sacrifică, spurcându-și privirile cu înfățișările noastre meschine.
Ni se mai spune uneori că așa a fost dintotdeauna și că așa va fi întotdeauna. Și că fiecare alege cum să fie. Poate că trebuia să ni se spună toate astea înainte de a învăța despre cele Zece Porunci, despre bune maniere, despre bun simț, despre a fi om. Pentru ce atâtea cărți, dacă o lume întreagă citește cu adevărat doar înscrisurile de pe bani, cecuri, din conturi bancare? De ce ne-au pregătit pentru o viață care nu există? Și de ce să-mi fie rușine mie că trăiesc?
Pe Simona o găsiți și aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Împreună până se va face târziu în noi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
