Cele mai multe dintre rezoluțiile și dorințele noastre dispar într-un nor de tristețe. „N-a fost să fie” – ne spunem dând din braţe cu deznădejde şi resemnare. Citim articole care ne spun ce și cum (și-n câți „pași simpli”), visăm la viața perfectă, tânjim la destinații exotice, mâncăm prudent, vrem alte vieți, gândim doar lucruri frumoase, cumpărăm cărți, citim horoscoape, ne abonăm pe unde apucăm, facem tot ce s-ar cuveni… dar lucrurile nu se schimbă.
Ne spunem „Mă tem că viața nu se schimbă.” – și totul se oprește aici, într-o zonă periferică fricii. Dar viața se schimbă. Tu rămâi pe loc.
Viața se schimbă pentru că realitatea este curgere și dacă nu mă crezi, te rog, imaginează-ți cum ar fi totul și cine ai fi tu dacă nimic nu s-ar fi schimbat niciodată? Mergi în fața unei oglinzi, inspiră și expiră și constată că nu ești un bebeluș. Faptul că tu nu mai ești în forma în care ai venit pe lume e mărturia: ba da, lucrurile se schimbă.
De ce nu se schimbă cum vrei tu, aici e o alta problemă. Schimbarea nu merge cum vrem noi pentru că noi nu știm cum să fim și să o folosim pentru noi.
De când suntem mici, suntem presați să facem. Absorbim presiune din exterior și ne grăbim să o aplicăm asupra noastră, asupra corpurilor noastre, asupra emoțiilor noastre, asupra vieții noastre. Și începem să tot facem ce am absorbit. Să facem ca, să facem cu, să facem să, să facem pentru ca să… și aici ne împotmolim.
Ne împotmolim într-o zi, uitând că am tot făcut și nu s-a ales nimic din ce trebuia să se întâmple. Și ne lăsăm, în sfârșit, să cădem în frică și deznădejde.
Finally, suntem în frică. Suntem, de fapt, înapoi în frica aia care ne împinge la făcut: „mi-e frică să nu fiu sau să am suficient, așa ca…”.
Atunci când tu spui „ce trebuia să se întâmple”, eu te întreb „cine trebuia să se întâmple?”.
Toți ceilalți s-au întâmplat deja. Toate persoanele „așa ca X şi Y” există deja. Toți cei la care stai și aspiri și suspini s-au întâmplat deja. Și pentru că noi nu suntem ei, exact așa cum nici ei nu suntem noi, nu ne putem întâmpla ca ei. Ne putem întâmpla doar ca noi înșine.
Deci, toate rezoluțiile, toate dorințele, toate soluțiile, chiar și viața de vis, nu pot fi decât conectate cu mine, cu un sentiment clar de „cine sunt eu” care să le unească pe toate.
Doar din locul ăsta pot crea și susține orice îmi doresc, pentru că doar atunci creez ceva care îmi corespunde, cu loialitate față de cine sunt eu. Doar atunci când mă opresc să mai fac pentru a corespunde, pot începe să fac toate acele lucruri pe care mi le doresc și îmi corespund.
Atunci nu îmi mai îngădui să las diete mid-way, să-mi zic „nu poți să faci aia”, să accept relații sau job-uri sau gânduri sau realități care nu-mi corespund, pentru că îmi sunt loială și nu mai uit cine sunt. Viața și schimbarea îmi corespund, și mă pot bucura de tot ce clădesc.
Să privim cu optimism, spun.
Pe Denisa o găsiți aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Obsesia perfecțiunii – The American (Joika)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
