Prima dată am văzut „Mic dejun la Tiffany” în urmă cu vreo 15 ani. Am așteptat tot filmul să văd micul dejun copios, cu de toate, cum îmi imaginam sau măcar să o văd pe Audrey mâncând ceva. Am rămas cu ideea că de-aia arăta așa bine. Normal, atâtea zile să mânânci doar un croissant în fața unei vitrine și să vrei să gătești o dată și atunci să se aleagă praful…
A doua oară l-am văzut acum vreo cinci ani, când l-am luat cadou unei prietene și l-am scos din țiplă (ce urât!), însă l-am împachetat apoi în cea mai frumoasă hârtie de cadou pe care am găsit-o. Dar voiam să o văd cântând Moon River pe scara de incendiu cu prospopu-n cap.
A treia oară l-am văzut când mi l-am cumpărat (am găsit o ofertă la Cărturești), cu vreo doi ani în urmă. L-am savurat parcă mai mult decât înainte, poate pentru că știam că e al meu și pot pune pauză când vreau. Am așteptat atunci ca Holy să caute mâța în ploaie și să se pupe tot în ploaie. Cu Paul, nu cu mâța.
Așaaa, iar a patra oară l-am văzut săptămâna trecută, când, după pastile de răceală, zeci de litri de ceai cu lămâie și miere, carmol pe spinare, într-o seară mi-am spus: tre’ să revăd „Breakfast at Tiffany’s” și o să mă fac bine. Ce să vezi, a doua zi parcă am consumat mai puține batiste pentru nas, ba am și fredonat încontinuu „Moon River”, ceea ce poate, la un moment dat, a devenit enervant pentru cei din jur.
De ce tot revăd „Breakfast at Tiffany’s”? Consider că la mai bine de 50 de ani de când a fost realizat filmul, nu mai fac eu niciun spoiler dacă spun scenele care-mi plac cel mai tare. Fără să fac un top sau fără să le numesc clișee dragi din „Mic dejun la Tiffany”, aș începe cu:
Holy care doarme cu masca pe ochi și pisica ce apare în cadru și o privește curios. Mare minune să dormi cu masca aia, am și eu, dar de câte ori o pun la ochi, pot să număr toate oile lui Murakami că, până nu o dau jos, nu adorm.
Îmi mai plac, în ordine aleatoare, scenele în care Paul îi oferă cartea pe care o scrisese și ea spune că o pune în bibliotecă. Audrey care iese în stradă îmbrăcată în superba rochie despre care se vorbește de zeci de ani și fluieră după taxi. Paul care răspunde la telefonul din valiză la petrecere. Invitata de la party care râde și plânge în oglindă. Vizita lui Holy pentru prima oară într-o bibliotecă publică. Joaca lor în magazin și fuga cu măștile pe față. New York-ul și decorurile din întreg filmul. Coloana sonoră și piesa „Moon River” (am mai zis, da). Imaginea cu ea croșetând și ascultând casete în portugheză. Scena în care îi spune să nu o ducă acasă până nu se îmbată.
Când caută pisica fără nume prin ploaie. Când se îmbracă în mașină după noaptea de la închisoare. Replica „A girl can’t read that sort of thing without her lipstick”.
Să mă opresc totuși, nu înainte de a spune și eu că asemenea combinație de eleganță, frumusețe, candoare și frivolitate nu am mai întâlnit la nicio actriță. A, și acum chiar închei cu unul dintre citatele mele favorite: „Dacă aş putea găsi un loc în viaţa reală în care să mă simt ca la Tiffany, aş cumpăra nişte mobilă şi aş boteza pisica.”
Coiotul poate fi găsit cu totul aici.
Citiţi şi
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
