În România anului 2017, din nefericire, sunt oameni care încă îi confundă pe psihologi cu psihiatrii. Cu atât mai grav cu cât, nu cred că ar trebui să fii academician pentru a înţelege că cel care merge la psiholog nu este nebun. De când ne naştem, avem o dorinţă mare. Vrem să fim fericiţi. Şi fiecare înţelege fericirea asta după cum îl taie capul. Unii reuşesc să o găsească, bucurându-se de fiecare zi trăită, de orice lucru aparent nesemnificativ, fiind mulţumiţi cu ei înşişi. Alţii, însă, cred că fericirea este dată de lucruri măreţe, materiale, de dependenţa de un partener şi de un munte de aşteptări pe care le are de la celălalt şi care, de cele mai multe ori, nu-i sunt satisfăcute. Depresia apare din dezamăgiri, iar dezamăgirile din aşteptări.
Judecând în funcţie de oamenii din jurul meu, tot timpul trişti şi îngrijoraţi, aş putea considera – şi nu cred că aş greşi -, că suntem o societate de depresivi. Depresivi care nu vor recunoaşte în veci că au o problemă, preferând să o ignore şi să rămână fideli prejudecăţilor existente de la Adam şi Eva.
Când încerci să le spui oamenilor că fericirea ţine de ei, sunt deranjaţi. Dacă le spui că ei sunt aceia care trebuie să facă un efort, să ierte, să fie toleranţi, să accepte viaţa aşa cum este şi pe ceilalţi cu calităţi, dar şi cu defecte, se vor uita la tine de parcă tu ai fi nebunul, convinşi fiind că le vorbeşti din cărţi şi că, de fapt, realitatea este alta. Rareori oamenii merg la psiholog hotărâţi să facă un efort să fie fericiţi. De cele mai multe ori, însă, dacă se vor hotărî să facă acest pas, vor merge ca să li se dea dreptate că ei sunt cei corecţi, cei sănătoşi la cap şi restul greşesc sau sunt nebuni. Pentru că există această tendinţă de a da vina pe cei din jurul tău dacă lucrurile nu merg, când, de fapt, tu însuţi eşti problema. Nu este nimic în neregulă cu această abordare, dar sunt şanse foarte mici să îi conducă la a se bucura de viaţă sau să-şi îmbunătăţească calitatea vieţii.
Mulţi îşi imaginează că mersul la psiholog este similar cu mersul la medic. Te duci, îţi pune diagnosticul, îţi dă reţeta şi dispare problema. Nicio legătură. La psiholog mergi pentru că acel om să te ajute să devii propriul tău terapeut, pentru a înţelege cum funcţionează viaţa, pentru a găsi o cale de a fi în echilibru cu tine însuţi. În felul acesta, ai putea descoperi că există în tine mai mult curaj şi mai multă putere decât ţi-ai imaginat vreodată că vei avea. Am întâlnit mulţi sceptici. Unii resping din start ideea, deşi nu înţeleg cum îţi poţi face o părere despre un lucru, dacă nu ştii nimic despre el. Alţii au încercat şi această „variantă” şi au fost dezamăgiţi. Cu siguranţă, dezamăgiţi, mai degrabă, de ei înşişi.
Însă cel mai tare mă amuză acele persoane care abordează subiectul pornind de la o întrebare existenţială: la cine mergem? La preot sau la psiholog? Şi ei, săracii, chiar se află la o răscruce, neştiind încotro să o apuce. Poate nu înţeleg eu mecanismul, dar chiar nu văd similitudinea. Adică… de ce nu şi la unul şi la celălalt? Cine vă opreşte? Preotul? Dogmele religioase? Până la urmă, şi preotul, şi psihologul sunt oameni care îşi fac meseria. Nici psihologul nu trebuie confundat cu duhovnicul, aşa cum nici preotul cu vreun psiholog. Fiecare dintre ei vin în întâmpinarea voastră pentru a va asculta în primul rând şi a decide ce este mai bine pentru voi. Nu am auzit până acum ca psihologii să fie un fel de vrăjitori, maeştri spirituali, shamani sau mai ştiu eu ce alte neamuri de ocultişti. Ceea ce mi se pare ilar este faptul că tot mai mulţi preoţi, în ultima vreme, simt nevoia să urmeze studii de psihologie, dându-şi seama că nu-şi pot împlini menirea fără a avea o înţelegere nuanţată a fenomenelor gândirii fiecărui om. La urma urmei, în 2017, doctrina nu mai poate suplini inteligenţa. Anatomic vorbind, noi, oamenii, suntem posesori şi ai unui aparat psihic. De care, în mod firesc, conform studiilor de specialitate, ar trebui să se ocupe un psiholog, la fel cum medici specialişti se ocupă cu studiul şi aprofundarea fiecărui aparat şi sistem din organismul uman.
Sunt om. Şi că oricare altul, am avut la un moment dat nevoie de ajutor. Ajutor pe care l-am găsit atât în biserică, cât şi la psiholog. Fiecare a avut un rol esenţial. Îi voi fi mereu recunoscătoare psihologului meu, o adevărată doamnă, un om de un profesionalism desăvârşit şi care m-a ajutat să merg pe un drum pe care mi l-am dorit dintotdeauna. Ţin minte că, la un moment dat, a trebuit să scriu pe o foaie câteva dintre lucrurile pe care mi-am dorit să le fac în viaţa asta, dar care rămăseseră încă la stadiul de vis. Primul pe lista era acela de a deveni scriitoare şi care acum un an era, încă, un vis. Îmi vine să râd, amintindu-mi cât eram de nesigură şi cât de greu de realizat mi se părea acest lucru. Aproape imposibil. Mulţumesc, Gabriela, pentru încrederea oferită şi pentru redobândirea şi creşterea stimei de sine.
Cred că este foarte important să te cunoşti, să ştii că imaginea de sine implică trei planuri interdependente: cel fizic, cel spiritual şi cel social. Spiritual, m-am regăsit în biserică, pentru că sunt un om care crede în Dumnezeu. Îi mulţumesc Divinităţii că nu m-am născut o încuiată, că reuşesc să văd şi să fac diferenţe, că am curajul de a încerca, că am puterea de a recunoaşte şi de a-mi asuma lucruri mai mult sau mai puţin plăcute. Căutând, ar trebui să afli, la un moment dat, ce anume se potriveşte mai bine sufletului tău, în ce anume te regăseşti. Însă, consider că cel mai important este să Crezi. Este imposibil să nu reuşeşti ?.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
